Anonim în Moldova, manager în România

16.07.2007

Viaţă de imigrant - din imigranţi basarabeni, cetăţeni de vază în Baia de Fier

Mai sus, în munte, la 20 km de casa în care marele Brâncuşi vedea lumina zilei, Baia de Aramă te întâmpină cu imaginea unui vestigiu al unei epoci relativ apuse. Cinci mii de locuitori încearcă să se adapteze la o nouă viaţă, una care presupune cu totul altceva decât mina şi abatorul existente în urmă cu aproape două decenii. În zonă fiinţează un spital. Este condus de un basarabean. Unul plecat din faţa sărăciei şi ajuns manager în sistemul sanitar românesc.

Alexandru Sârbu şi soţia, Ira, au ajuns în inima Olteniei la sfârşitul anilor ’90. Încă vorbesc cu accentul confraţilor de peste Prut. Te întâmpină cald, cu cafea şi clătite cu miere, "pentru că nu se cade să intraţi în casa unui basarabean şi să fiţi trataţi cu masa goală", se justifică doamna Ira. Până să ajungă aici, Alexandru a lucrat ca medic în cadrul spitalului CFR din Ungheni. Ira a avut şi ea tangenţe cu mediul sanitar, inginer la Spitalul din Ungheni. Sătui de viaţa mizeră, de lipsa banilor, au decis să-şi încerce norocul în altă ţară. Au ales România...

ŞPAGA ŞI ŢEAPA. Realizând că posibilităţile de afirmare din Moldova sunt foarte limitate, Alexandru şi-a luat inima în dinţi şi în 1997 a plecat spre România. Mai întâi, pentru cercetarea terenului. "Vedeţi dumneavoastră, la noi, în 1991 a fost încercarea lui Druc de a face ceva. Să avem o economie independentă. Nu am reuşit. La ce să stau acolo? La noi se vorbeşte mult şi nu se face nimic. Eu am plecat de acolo în 1997. Soţia mea a primit salariul meu pe un an abia în martie ’98. Că erau alegeri..."

A mizat totul pe prieteni. În final, a reuşit să obţină un post de medic în România graţie propriei valori: "Am avut un coleg de grupă la Iaşi. Nu aveam nici cetăţenie, nici actele echivalate. După un an de promisiuni, mi-a spus: Dai 1.000 de dolari şi ai un post! Dacă aveam acei bani stăteam acasă. În vara anului ’97 un prieten mi-a spus că el a fost la Baia de Aramă. Nu i-a plăcut directorul şi nu a rămas. Mi-am zis să încerc. Doctorul Titorov era director. A văzut că mă pricep, că vreau să rămân şi s-a agitat cu angajarea mea. De şase ani sunt manager aici. Nu este mare salariul, dar în raport cu ce luam acolo sunt foarte mulţumit". Spitalul condus de Sârbu este destul de sărac. L-a mai dotat cu câte un ajutor obţinut din străinătate, cu câte o promisiune onorată a şefilor din guvern. Însă nu îl poate "dota" cu personal calificat! Are nevoie de opt medici pentru ca schema să fie completă. Însă nimeni nu vrea să se exileze în inima muntelui. Dar, nici nu poate aduce medici din altă ţară, pentru că legea nu îi permite. "La acest spital mai am un coleg din Moldova. Am fost patru. Doi s-au mutat la Motru. Lumea fuge de traiul de aici. Legile din România sunt restrictive. Normal ar fi ca accesul cadrelor medicale să fie liber. 45% din medicii români lucrează în Bucureşti. În restul ţării sunt probleme de personal. Am un prieten care lucrează în cercetare, în medicină, în America. Liviu Proţik se numeşte. A făcut facultatea la Cluj şi rezidenţiatul în chirurgie tot acolo. El vrea să profeseze aici. Nu poate pentru că nu are cetăţenie. Păi, nu e greşit să nu îi dai voie să vină aici, în condiţiile în care nu sunt cadre medicale? Dacă în America e bun, aici de ce nu poate fi util? Chirurgul de aici are 79 de ani!"

TRANSNISTRIA. Doctorul Sârbu este originar din Transnistria, localitatea Râbniţa. Acolo încă îi are pe frate şi pe tată. Îi vede destul de rar.

Despre o vizită acasă vorbeşte ca despre o aventură. "Acum câţiva ani era să o păţim rău. Am mers cu maşina din România. Cu soţia şi un prieten. La întoarcere, la vama din Dubăsari, doi vameşi beţi au văzut că avem numere româneşti. I-au pus prietenului meu, care era şofer, ţeava de la automat în spate şi au zis că îmi confiscă maşina, iar pe el îl arestează. Am tras o frică straşnică. Nu recomand nimănui să meargă acolo. Vameşii te pot executa fără nici o explicaţie", spune Alexandru.

A apucat să vadă şi o parte din război. Pe vremea când era medic la CRF, trebuia ca de la Ungheni să plece zilnic câte o maşină cu alimente pe front. I-a venit şi lui rândul. "Am plecat spre Cocieri. Avea statut de staţiune pentru pensionari. În realitate, era locul în care Moldova avea rezervele naţionale.

Acolo m-am crucit. Se băteau foştii miliţieni între ei. Seara se îmbătau între ei, mergeau la aceleaşi femei. A doua zi se măcelăreau. Nu pot să înţeleg ce a fost cu acest război." Vede destul de încâlcită scena politică din Moldova. Unirea i se pare un vis aproape imposibil. "Dacă şi Moldova ar intra în UE, atunci s-ar termina cu nebunia asta, care desparte acest neam. Este greu să se realizeze altfel Unirea. Sunt diferenţe, alte şcoli, alte obiceiuri şi, mai presus, diferenţe de mentalitate ale celor care conduc, ale comuniştilor. Declaraţiile pe care le face Vorononin şi cei din Frontul Popular, Roşca... Aş vrea să plece ei. Să vină alţii! Însă, în perioada următoare nu văd cum ar fi posibil. Eu trăiesc aici. Sunt român. Îmi e bine. Restul..." Se opreşte, gustă din clătitele făcute de Ira.

Ne îndeamnă să facem la fel, pentru că "astea sunt reale. Textele dumneavoastră, chiar dacă vor să ajute pe cineva, nu cred că vor schimba mare lucru acolo, în locurile unde ne-am născut noi. Să ne bucurăm de ce avem şi ne va fi bine".

Cetăţenie

Ira şi cei trei copii ai familiei Sârbu au venit la Baia de Aramă în 1998. Fiica lor este căsătorită la Turnu-Severin. Băieţii au terminat studiile şi au plecat în acest an în Irlanda. Ira şi-a deschis, în 1998, o firmă de import-export. Se simte aici excelent. Mai ales că îl are lângă ea pe unul din copiii fiicei. "Ni se pare super. Pe mine nu mă interesează dacă cineva nu mă consideră româncă. Dacă vrei ca cineva să se poarte frumos cu tine, trebuie să te porţi şi tu!" Are o singură durere. Nu poate călători liberă. I se pare utopic modul în care autorităţile se poartă cu ea. "Sunt căsătorită cu soţul meu de 23 de ani. El este şi cetăţean român. Eu am şi firmă aici. Cu toate actele în regulă. Am fost de două ori să depun cererea pentru obţinerea cetăţeniei. M-au respins mereu. Au motivat prin a spune că nu pot demonstra că am patru ani de locuit legal aici! Păi, cum să le demonstrez altfel decât prin faptul că stau aici cu soţul, că fac afaceri aici...", spune Ira.