Rezumat
Cercetarea prezintă o analiză a riscurilor şi beneficiilor în adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova în procesul de cooperare cu NATO. Studiul a fost axat pe analiza empirică a securităţii naţionale a Republicii Moldova cu politica de neutralitate. Apare că Federaţia Rusă va încerca să contra-balanseze politica NATO şi Uniunii Europene în Republica Moldova, ce ar putea afecta securitatea naţională a Republicii Moldova. Prin urmare, autorităţile ale  Republicii Moldova ar trebui să promoveze o diplomaţie foarte înţeleaptă, în scopul de a spori capacităţile statale şi de a integra economia naţională în economia interdependentă internaţională, precum şi de a re-evalua funcţionalitatea statutului de neutralitate în cadrul asigurării securităţii naţionale.

Cazul Republicii Moldova în procesul cooperării cu NATO este unul mai specific în comparaţie cu statele europene similare şi neutre, cum ar fi Austria, Finlanda, Suedia, Republica Irlanda şi Confederaţia Elveţiană. Cea mai aproape analogie poate fi considerată experienţa Finlandei, care a devenit independentă în 1918, ce periodic este propus mediului politic şi academic pentru o analiza. Totodată, comparativ cu Republica Moldova, Finlanda, deja fiind independentă de 30 de ani, sub presiuni externe a devenit stat neutru după cel de-al Doilea Război Mondial pentru a rămânea independentă şi pentru a-şi consolida şi fundamenta mai departe suveranitatea. Neutralitatea Finlandei a fost legal garantată de USSR şi tacit acceptată de statele occidentale. În practică concludem că scopurile strategice ale neutralităţii Finlandei au fost atinse prin devenirea independentă de facto, prin integrarea în Uniunea Europeană (UE), şi prin cooperarea activă cu NATO. Republica Moldova a devenit independentă în 1991, având câteva conflicte teritoriale: Transnistria şi Găgăuzia, ultimul fiind ameliorat doar parţial. Devine evident că neutralitatea Republicii Moldova, adoptată în prevederile Constituţiei în 1994 (Art.11), a fost mai mult una acceptată intern de sine, fiind un pas tactic decât o presiune externă. Mai mult ca atât, securitatea naţională şi statutul de neutralitate al Republicii Moldov nu sunt garantate la nivel internaţional, neutralitatea nu a devenit o cultură naţională şi nici nu a creat calea istorică ca să influenţeze acest sentiment extensiv în politica externă a statului sau în percepţia populaţiei.

Conform realismului politic al teoriei relaţiilor internaţionale, sistemul internaţional în general impune anumite presiuni asupra politicilor externe ale statelor cu o capacitate mai modestă, asupra intereselor naţionale şi consecutiv asupra identităţilor naţionale. Însă, structura sistemului internaţional se afla în proces de transformare de la bipolaritate la unipolaritate în anii 90 şi nu impunea acut polarizarea statului tânăr Republicii Moldova între poluri externi rivali. În acest context, mai mult efectul destrămării USSR, la care Republica Moldova a fost parte, a generat un conflict continuu în regiunea de est a Republicii Moldova, numită şi regiunea Transnistreană. Astfel, conflictul Transnistrean a fost artificial declanşat şi gestionat de către autorităţile USSR întru a nu pierde controlul asupra Chişinăului, care declarase intenţiile de independenţă în 1989. Cazurile conflictelor şi situaţii de tensiuni similare pe perimetrul frontierelor USSR în perioada 1990-1994, cum ar fi Abhazia, Crimeea, Karabahul de Munte, Osetia de Sud, Riga, Vilnius nu putea să se întâmple simultan şi spontan; nici nu există aşa precedente în cadrul securităţii internaţionale de cât procesele destrămării marilor imperii în trecut.

Analizând istoric şi sistemic mai multe cauze şi teorii privind conflictele enumerate, se conclude că crizele date au fost provocate şi sunt menţinute în formă de conflicte îngheţate în scopul păstrării pauzei strategice şi corespunzător identificării cu timp a altor oportunităţi geo-politice pentru beneficiile în interesele naţionale. Cum menţionează Ronald Asmus – ex-vice asistent al Secretarului de Stat american pentru afacerile europene în administraţia ex-preşedintelui Clinton în memorialistică sa [1] – războiul din Georgia a fost provocat în 2008 din cauza că Georgia a fost pe o cale prea rapidă de integrare în structurile internaţionale occidentale şi anume în NATO (alianţă militară). Corespunzător, cu cât mai rapid Republica Moldova va face paşi concreţi întru a se integra în instituţiile euro-atlantice şi europene geo-politice cu atât mai cert Federaţia Rusă va întreprinde paşi de contra-balansare, pentru că în mare măsură anume ea deţine controlul principal asupra soluţionării acestor conflicte sau situaţii sensibile.

Analizând mai multe declaraţii a oficialilor ruşi, inclusiv şi a conducătorilor din regiunea Transnistreană, cercetarea conclude că anume integrarea Republicii Moldova în instituţiile geo-politice europene sau euro-atlantice, cum ar fi NATO, unde Federaţia Rusă nu are control, este privită ca Casus Belli pentru a destabiliza Republica Moldova prin re-activarea şi stimularea separatismului Transnistrean şi Găgăuz. Precedentul conflictelor în Estul Ucrainei, din 2014-2015, este o dovada adiţională în acest context. Actualmente, anume acest moment este un risc înalt pentru securitatea naţională şi neutralitatea Republicii Moldova, care încă se află în căutarea şi stabilirea vectorului de dezvoltare naţională şi valorilor în paradigmele relaţiilor internaţionale schimbate, precum şi construirea identităţii naţionale.

Cazul Republicii Moldova ca stat neutru, comparativ cu statele europene neutre, este mai sensibil pentru că structura sistemului internaţional în Europa diferă conceptual de structura în regiunea post-sovietică. În regiunea europeană, se identifică o structură unipolară cu două centre competitive dar complementare – Euro-atlantism (NATO) şi Euro-centrism (UE), care sunt poluri de putere independente dar ne rivale din motivul statutului dublu de membru a majorităţii statelor din arealul european. Putem ipotetic prognoza că în viitorii 20-30 de ani, majoritatea statelor în diferite forme vor deveni membre ale NATO şi UE fără conflicte de interes major. La rândul ei, Federaţia Rusă nu a reuşit să devină partea acestor două procese, fiind un actor asimetric prea puternic pentru a primi un rol ordinar în NATO şi UE. Mai mult ca atât Moscova, trecând în anii 90 printr-o criză profundă politică, economică şi socială, nu are actualmente capabilităţi şi capacităţi suficiente să genereze ceva asemănător şi competitiv pentru a deveni un centru de gravitate atrăgător a unui aranjament internaţional în zona sa de interes.

Adiţional, după umilinţa gravă din Kosovo, din 1998, şi din Irak, din 2003, Federaţia Rusă completamente şi-a revizuit poziţia strategică faţa de acţiunile Occidentului, ce a fost clar descrisă în Concepţia Securităţii Naţionale din 2000 şi în ultima Strategie a Securităţii Naţionale, adoptată în 2009 [5]. Putem vorbi nu de un Război Rece nou dar de o Pace Rece, unde Moscova a stabilit clar zona sa de interes vital unde ea nu va mai ceda iniţiativelor din partea NATO şi UE – teritoriile fostelor republici USSR, care sunt, actualmente, state ale Comunităţii Statelor Independente (CSI). Este de menţionat, că comparativ cu NATO, Federaţia Rusă în acţiunile sale este mai coercitivă de a presa vecinii săi pentru o cooperare mai strânsă în aranjamentele structurii Euro-asiatice. Din acest motiv, securitatea naţională a Republicii Moldova va avea o verificare esenţială pentru a fi practic testată funcţionalitatea statutului de neutralitate a Republicii Moldova, reieşind din interesul său naţional.

În procesul analizei neutralităţii Republicii Moldova, precum şi a riscurilor şi beneficiilor în adresa securităţii naţionale, s-a descoperit două puncte de vedere mai puternice însă diametral opuse referitor la acest aspect. Primul punct de vedere este că în condiţiile proximităţii geografice ale Republicii Moldova faţă de Europa, identităţii istorice europene – Moldova medievală, legături istorice şi etnice cu România – membră NATO şi UE, Republica Moldova are destinul să fie solidară cu NATO şi Uniunea Europeană prin devenirea unui membru deplin eventual. Consecutiv, autorităţile Republicii Moldov trebuie să  examineze modul de cooperare individual şi sporit cu NATO pentru a contribui la securitatea internaţională şi corespunzător pentru a-şi asigura securitatea sa naţională acum, luând în consideraţie evenimentele din Ucraina din 2014-2015. Adepţii acestei gândiri în majoritatea sa reprezentanţii partidelor politice din centru-dreapta consideră că aşa fel de orientare şi soluţie va cementa independenţa Republicii Moldova de lungă durată pentru a nu mai reveni înapoi sub dominaţia Rusiei. Al doilea punct de vedere privind neutralitatea este mai mult împărtăşit de adepţii partidelor din stânga şi mediului academic, care privesc paşii Occidentului şi Rusiei cu o atenţie sporită în zona adiacentă Republicii Moldova. Ei consideră că pentru Republica Moldova cea mai bună soluţie ar fi păstrarea neutralităţii cât mai îndelungat întru atingerea pauzei strategice pentru fundamentarea independenţei şi suveranităţii Republicii Moldova prin sporirea capacităţilor statului de a rezista la presiuni externe.

Evident că în Republica Moldova există şi opinii romantice precum că în caz că Republica Moldova va fi permanent neutră, atunci scenariu dezvoltării Elveţiei ca un stat prosper şi consolidat cu certitudine va evolua pentru Chişinău. Aceasta teorie se respinge prin faptul că Confederaţia Elveţiană a fost istoric stabilită ca un stat neutri încă în 1815, ce a fost garantat de către un forum internaţional foarte important istoric – Congresul de la Viena. Actualmente, acest lucru este respectat de majoritatea comunităţii internaţionale. Este de menţionat că Elveţia nu a avut războaie pe teritoriul său mai mult de 600 de ani. Totodată, Elveţia se află în centrul sistemului internaţional cu două dominante foarte puternice EU şi NATO, care sunt bazate pe ideile lui Immanuel Kant privind securitatea cooperativă şi solidară. Chiar aplicând metodele de evaluare a riscurilor în adresa Elveţiei prin viziunea paradigmei realismului, realizăm că Elveţia este natural protejată de două organizaţii cu capacităţi puternice pe mult timp. Contrar, Republica Moldova se află între două structuri ai sistemului internaţional, care au început competiţia pentru influenţă prin metoda „Soft Power” sau prin alte cuvinte atracţie pasivă prin competiţii şi beneficii, şi diplomaţia coercitivă pasivă. În al doilea rând, nu prea mulţi experţi vor încerca să prezinte o prognoză exacta pentru dezvoltarea şi soluţionarea conflictului transnistrean.

Aşa dar, analizând starea neutralităţii Republicii Moldova din 1994 până în prezent, cercetarea vine cu teza că politica de neutralitate a Republicii Moldova a jucat atât un rol de avantaj cât şi un rol de dezavantaj pentru securitatea naţională. Pe cert, neutralitatea Republicii Moldova nu a îndeplinit scopul strategic, prevăzut la adoptarea ei, şi anume de a deveni un stat independent faţă de orice influenţă externă, de a soluţiona problema integrităţii statului prin soluţionarea conflictului transnistrean şi de a evacua trupele şi armamentul străin de pe teritoriul său. Evident că mai mult aflarea Armatei 14-ei a Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova, precum şi conflictul separatist în Transnistria, au jucat un rol decisiv în gândirea politicienilor moldoveni privind interesul naţional şi statutul neutru. Raţionalitatea principală unei astfel de decizii a fost clauza ca să nu fie acceptată dislocarea trupelor străine pe teritoriul său şi să se încerce demonstrarea poziţionării neutralităţii pe arena internaţională întru a exclude dubii că pe teritoriul Republici Moldova vor fi amplasate alte trupe străine, prin alte cuvinte  crearea zonei demilitarizată. Un alt element important asumat la momentul adoptării neutralităţii a fost prevenirea atragerii legal dar forţată în cooperarea militară în cadrul CSI, ce ar legitima continuarea funcţionării infrastructurii militare CSI (evident Rusiei) pe teritoriul său.

În acest context, la prima etapă a independenţei Republicii Moldova (1991-2004) neutralitatea funcţional a adus avantaje interesului naţional. În primul rând, Republica Moldova a evitat atragerea cooperării militare sale în cadrul CSI, ce ar re-integra indirect statul în orbita euro-asiatică dominată de Rusia şi eventual ar limita manevra politicii externe pe viitor, cum este cazul Armeniei sau Belorusei. În al doilea rând, Republica Moldova a reuşit să obţină mai mult suport internaţional pentru fundamentarea independenţei statului independent neutru şi re-modificarea procesului soluţionării conflictului transnistrean în format internaţional cu OSCE, eventual cu alte state observatoare şi actori internaţionali, şi nu pe calea bilaterală. În al treilea rând, acest statut neutru a constrâns manevrele diplomatice ale Federaţiei Ruse la Summitul OSCE de la Lisabona (1997) şi Istanbul (1999), unde s-au luat decizii conceptuale şi tehnice privind evacuarea trupelor Federaţiei Ruse de pe întreg teritoriu al Republicii Moldova. Mai mult ca atât, tehnic armamentul convenţional (calibru mai mare de 100 mm) rusesc a fost parţial evacuat din Transnistria până în 2004, când procesul s-a sistat unilateral de către Moscova din diferite motive invocate oficial. Însă neoficial cauza stopării evacuării a fost nesemnarea de către autorităţile Republicii Moldov a „Memorandumului Kozak” cu Federaţia Rusă, care prevedea clauza continuării aflării bazelor militare ale Federaţiei Ruse în Transnistria pe o durată îndelungată.

Însă, referindu-se la perioada din 2004 până în prezent, evident statutul neutru a început să joace un rol dezavantajos pentru interesul Chişinăului. În special, Republica Moldova a lansat procese de cooperare mai ample, mai profunde şi individualizate cu NATO prin programul Parteneriat pentru Pace. Aşa dar, pe data de 24 mai 2006, Guvernul Republicii Moldova a adoptat Planul Individual de Acţiuni al Parteneriatului (IPAP) cu NATO, care la aprobat la Consiliul Nord-Atlantic al Alianţei la 19 mai 2006. Însă, Federaţia Rusă a devenit alarmantă privind aşa fel de politică promovată simultan de către NATO şi UE în spaţiul CSI, care o consideră sfera sa de influenţa şi interes vital pentru securitatea naţională. Din acest motiv, Moscova începe acţiuni de contra-balansare în acest spaţiu, inclusiv şi în Republica Moldova.

Din acel moment, clauza statutului de neutralitate este folosită în dezavantajul Republicii Moldova pentru a constrânge raza de manevră politică în plan extern. Diplomaţia de la Chişinău cu eforturi identifică argumente şi justificări pentru modurile de cooperare cu NATO prevăzute în planurile de acţiuni. Este de menţionat, că în plan intern conducerea din Transnistria şi unele partide politice de la Chişinău evocă clauza neutralităţii a Republicii Moldova ca una principală, care nu permite aşa fel de cooperări profunde. Un exemplu elocvent poate servi isteria în mass-media Transnistriei în timpul desfăşurării exerciţiului militar internaţional în cadrul Programului Parteneriatului pentru Pace al NATO „Cooperative Longbow” pe teritoriul Republicii Moldova în 2006. Alt exemplu este alarma internă promovată de unele partide politice, conducerea din Transnistria şi analişti ai Federaţiei Ruse privind devenirea Republicii Moldova membru asociat al UE. Astfel,  presiunea multidimensională există şi în prezent asupra Republicii Moldova, atunci când  continuă avansarea politicii externe de cooperare cu NATO.

În procesul cooperării cu NATO şi integrării europene, Republica Moldova trebuie să considere şi imperativele principale ale relaţiilor internaţionale şi corespunzător ale securităţii internaţionale, anume când statele naţionale aflându-se în o anumită interacţiune şi cooperare au puncte de sensibilitate şi vulnerabilitate în relaţiile bilaterale sau multilaterale. În cazul Republicii Moldova, dependenţa de resursele energetice ale Federaţiei Ruse este o vulnerabilitate dar soluţionare a conflictului transnistrean sau exportul major al producţiei vinicole, ca o ramură strategică, pe piaţa Rusiei sunt sensibilităţi. Astfel, în caz că sensibilitatea Republicii Moldova va deveni prea asimetrică în favoarea Federaţiei Ruse atunci ea va fi transformată în dependenţă asimetrică şi corespunzător în limitarea de facto a suveranităţii Republicii Moldova, ce de fapt a fost încercat să fie promovat în ultima perioada de timp de către Federaţia Rusă. Însă, punctul mai grav este vulnerabilitatea Republicii Moldova, ce poate fi exploatată în aşa fel ca să aducă orice guvernare politică la un colaps economic şi corespunzător la pierderea puterii. În acest context, statutul de neutralitate al Republicii Moldova nu are prea mare efecte în acestea procese, pentru că sensibilitatea şi vulnerabilitatea se încadrează în abordarea de tip „Soft Power”, ce nu este legată de argumentul politic, militar sau a dreptului internaţional.

Analizând practic cooperarea cu NATO, este de menţionat că Republica Moldova a beneficiat de aceasta interacţiune prin faptul întării statalităţii pe arena internaţională în primul rând. Mecanismele NATO, cum ar fi Consiliul Parteneriatului Euro-atlantic,  Programul Parteneriat pentru Pace  (PfP) , Planul Individual al Parteneriatului (IPP) Republica Moldova – NATO, Procesul de Revizuire al Parteneriatului (PARP), Planul Individual de Acţiuni al Parteneriatului (IPAP) Republica Moldova – NATO, Conceptul Capabilităţilor Operaţionale (OCC), Conceptul Dezvoltarea Capabilităţilor de Apărare, prezintă exemple elocvente, cum Republica Moldova, fiind un stat neutru, poate sa coopereze cu o alianţă de apărare colectivă în interesul naţional. Ca rezultat, cooperarea cu NATO a dat un impuls la lansarea procesului reformării sectorului de securitate şi apărare naţionale conform celor mai bune practici ale statelor democratice.

În acest context, un beneficiu enorm este schimbarea percepţiei societăţii Republicii Moldova privind NATO, care e bazată pe propaganda Războiului Rece, ce a persistat din tradiţia sovietică. În acest context, se înscrie cooperare multidimensională ale mai multor sectoare din Republica Moldova cu NATO, fiind integrate în mai multe proiecte internaţionale sociale. Aceasta a permis, manifestarea Republicii Moldova pe arena internaţională, fiind un stat tânăr. Ca exemplu, participarea militarilor şi contingentelor ale Armatei Naţionale a RM în operaţiunile de menţinere a păcii internaţionale cadrul Parteneriatului pentru Pace (ex. Kosovo), în cadrul ONU, OSCE a fost datorită pregătirii profesionale obţinute în cadrul cooperării cu NATO prin intermediul Programului Parteneriat pentru Pace. Aceasta a permis ca Republica Moldova, fiind un stat neutru, să devină un stat furnizor al securităţii internaţionale şi, totodată, să promoveze imaginea statului pe arena internaţională.

Adiţional, implementarea diferitor proiecte cu caracter social în cadrul cooperării cu NATO demonstrează atitudinea de parteneriat reciproc între NATO şi Republica Moldova. Ca exemplu, Proiectul distrugerii minelor anti-personale (conform Convenţiei de la Ottawa), proiectul distrugerii oxidantului ”Melanj” pentru combustibilul rachetelor anti-aeriene, proiectul de distrugere a pesticidelor interzise pe teritoriul Republicii Moldova, care a putut să fie implementat cu suportul de 4 milioane de dolari din partea statelor NATO, şi a altor actori internaţionali. În întregime, beneficiul cooperării cu NATO este şi lansarea discuţiilor în Republica Moldova privind fenomenul securităţii cooperative, ce de fapt a fost evitat în statul nostru.

În concluzie, luând în consideraţie sensibilitatea şi vulnerabilitatea Republicii Moldova de factorul Federaţiei Ruse, trupelor ruse în regiunea Transnistreană şi conflictul Transnistrean ca atare, neutralitatea ca concept al politicii de securitate naţională nu a atins scopul principal pentru Republica Moldova. Mai mult ca atât, inexistenţa garanţiilor internaţionale pentru neutralitatea Republicii Moldova, plasează politicieni de la Chişinău în poziţia dificilă de a conduce o politică externă foarte diplomatică pentru a nu permite exploatarea sensibilităţilor şi vulnerabilităţilor naţionale de factori externi în procesul cooperării cu NATO. Analizând în complexitate securitatea naţională cu politica de neutralitate în cadrul cooperării cu NATO, Republica Moldova are opţiunea să evite riscuri şi să contra-balanseze ameninţările la adresa securităţii naţionale prin conducerea unei politici neutre active şi solidare cu Europa în formă de ne-aliniat militar. Altfel, costul pentru Republica Moldova va fi pierderea regiunii transnistrene sau limitarea independenţei sale de facto. În acest context, Republica Moldova are nevoie să dedice sporirii capacităţii statale şi implicarea în interdependenţa economică europeană şi mondială, ce va slăbi sensibilităţile şi vulnerabilităţile naţionale. Un element esenţial al acestui proces vor servi evoluţiile din Ucraina. Totodată, studierea experienţei statelor neutre europene în cadrul bipolarităţii, cum ar fi Austria, Finlanda, Suedia, care au reuşit să devină membre ale UE şi să aibă o cooperare activă cu NATO, poate ajuta autorităţile Republicii Moldova de a percepe mai comprehensiv modul funcţionalităţii statutului de neutralitate în condiţiile de transformare a sistemului internaţional de astăzi.