Descriptio Moldaviae Reloaded...

Argument

Ştim că în pofida celor peste 15 ani împliniţi de la intrarea (sau ieşirea) în lumea liberă a ambelor ţări, lacunele în ceea ce priveşte cunoaşterea reciprocă sunt mari. Pentru multă lume de aici, din România, noi, cei veniţi de dincolo, de după cortina de fier, de peste Prut, suntem priviţi ca nişte oameni din altă lume, de pe altă planetă (“Planeta Moldova”, mă rog), care gândesc altfel, procedează altfel, vorbesc altfel decât se obişnuieşte pe aici. Şocul cultural, problemele de adaptare şi adaptabilitate se resimt din ambele părţi. O simt şi basarabenii veniţi în România, o simte şi România care a devenit pentru mulţi dintre ei o a doua casă.

Ştim totodată că Republica Moldova înseamnă mult mai mult decât se vede şi decât pare. Dincolo de impresiile pe care orice om din România le are despre ţara noastră (culese mai mult în urma observaţiilor şi contactelor cu câţiva basarabeni sau, în general, create în baza câtorva ştiri răzleţe, dintre care cele mai multe o prezintă doar prin prisma evoluţiilor politice) Republica Moldova ascunde încă multe calităţi, care o plasează în rândul celor mai originale şi polivalente culturi din Europa, demonstrează o rezistenţă de invidiat în plan economic, dă dovadă de multe ori de un tradiţionalism încăpăţânat, acolo unde mulţi n-ar vedea nici un rost în a susţine vreo tradiţie şi rămâne pentru mulţi dintre noi, cei împrăştiaţi în lume, o vatră, un cuib spre care întotdeauna ne întoarcem cu drag, o continuă sursă de dor, speranţă şi chiar optimism.

Din păcate, secolul asta grăbit nu ne lasă prea mult timp nici pentru noi înşine, darămite pentru alţii. V-aş propune totuşi să vă faceţi rost de câteva clipe libere pentru a citi şi a reflecta asupra a ceea ce se numeşte astăzi Republica Moldova. De ce? Pentru că aşa, poate, aţi putea să vă înţelegeţi mai bine pe voi înşivă, să vă vedeţi dintr-o parte, pentru că, în fond, suntem acelaşi popor şi, vorba poetului: “avem cu toţii grupa de sânge-a munţilor Carpaţi/ Şi-aceeaşi dramă-n sfâşierea roţii…” Veţi putea poate să vă daţi seama de unele rosturi ale noastre ca popor, în aceste timpuri în care diferenţele etnice tind să fie şterse, contopite sau compromise, în care lipsa unei identităţi începe să se transforme ea însăşi într-o identitate, cea a omului modern aflat “sub vremi”, prins în vârtelniţa globalizării. Şi, cu toate că globalizarea capătă proporţii din ce în ce mai mari, contribuind la transformarea lumii într-un sat mondial, în care informaţiile circulă ca între vecini, simţim că transformarea asta se face totuşi pe mai multe mahalale nu şi pe tot cuprinsul satului. Cu regret constatăm că de multe, ba chiar de foarte multe ori România şi Republica Moldova se pomenesc în mahalale diferite. Astfel, în multe cazuri zvonurile sau închipuirile unora despre ceilalţi iau locul informaţiilor veridice, practicile rurale în acest sens luând într-adevăr proporţii globale.

În fine, ca să nu mai lungim vorba, ne-am propus să vă povestim cât mai multe despre ţara noastră, să o descriem aşa cu ştim şi putem noi, să vă ajutăm să o redescoperiţi. Şi ce alt exemplu mai bun se poate urma aici, decât cel al ilustrului Cantemir, care acum aproape 300 de ani a compus “Descrierea Moldovei”. Astăzi, credem noi, mai este loc şi pentru o nouă descriere şi pentru noi cititori ai acesteia. Sperăm ca aceste povestiri să vă trezească interesul, să vă intrige şi poate să vă facă să doriţi o apropiere mai strânsă de noi, cei care, vorba preşedintelui, “am plecat fără voia noastră” din sânul Ţării.

***

Citisem acum câteva luni într-o ediţie internet a unui cotidian bucureştean un articol despre Republica Moldova. O propoziţie mi-a sărit în ochi şi m-a făcut să mă conving o dată-n plus, că se cunosc prea puţine lucruri despre noi. Propoziţia arăta aproximativ în felul următor (citez din memorie): “În perioada sovietică Transnistria era partea cea mai industrializată a Basarabiei”. Dacă aş parafraza propoziţia cu alte exemple, veţi putea să înţelegeţi mai lesne unde s-a strecurat greşeala. Ce aţi spune dacă aţi citi că “în perioada comunistă, Banatul era partea cea mai industrializată a Olteniei”? Fără comentarii… Şi iată că a apărut şi un pretext pentru a scrie acel prim capitol care ca şi la Cantemir se va numi:

Despre numele cel vechi şi cel de acum al Moldovei

va urma...

Descriptio Moldaviae II

Despre numele cel vechi şi cel de acum al Moldovei

Istoria de multe ori ne-a jucat feste. Aflată “în calea tuturor răutăţilor” Moldova noastră a fost bântuită de migratori, cuceritori, eliberatori, colonizatori, civilizatori şi alte feluri de ***tori care ne-au numit cum au vrut ei. Numirile şi redenumirile s-au perindat de-a lungul secolelor ajungându-se până la urmă la situaţii întortocheate istoric şi politic. Astfel, ştim că Republica Moldova nu înseamnă toată Moldova. Moldova, cea din România, nu reprezintă nici ea întreaga Moldovă, Bucovina este în Ucraina, dar şi în România şi, în general, Bucovina este leagănul statalităţii moldoveneşti şi Moldova lui Dragoş Descălecătorul probabil încăpea toată în graniţele actualei Bucovine, deci Bucovina este în fond o proto-Moldova etc., etc. De multe ori, pentru a evita confuzii cu Moldova şi Republica Moldova în România se practică utilizarea termenului istoric care defineşte grosul teritoriului actualei Republici Moldova şi anume cel de Basarabia. Ei bine, cu riscul de a vă îngloda şi mai mult în nelămuriri vă comunic că nici Basarabia-Republica Moldova nu este Basarabia propriu-zisă. Am zis-o. Acum ar fi bine să şi argumentez cele spuse.

Să începem cu începutul. Numele de Basarabia vine de la întemeietorul Ţării Româneşti Basarab I. Acesta avea în oblăduirea sa moşii în josul Dunării, acolo unde astăzi se află raioanele Cetatea Albă, Arciz, Sărata, Tatarbunar, Ismail, Chilia, Reni, Bolgrad din regiunea Odesa, Ucraina şi raionul Cahul şi Autonomia Găgăuză, Republica Moldova. Astfel, toată partea de sud a spaţiului dintre Prut şi Nistru până la Dunăre şi Marea Neagră s-a numit după numele stăpânului său Basarab. Restul mesopotamiei Pruto-Nistrene va fi împărţit în ţinuturi, fiecare cu denumirea lui: Tigheci, Lăpuşna, Orhei, Soroca ş.a.m.d. Către începutul secolul al XV teritoriul dintre Prut şi Nistru trece în posesia domnitorilor Moldovei, iar după măzilirea lui Petru Rareş în partea de sud a lui, cea care de la bun început s-a şi numit Basarabia se face o raia turcească, teritoriul pustiindu-se după desele năvăliri ale tătarilor, aliaţii turcilor, care i-au dat acestui pământ denumire de Bugeac. Nu ştim exact cum au fost duse tratativele între ruşi şi turci, cert este că în anul 1812 prin dreptul forţei mai mult decât prin forţa dreptului toată suflarea dintre Nistru şi Prut trece sub sceptrul împăratului rusesc. Iar ca să se diminueze în ochii comunităţii internaţionale proporţiile raptului teritorial se anunţă anexarea Basarabiei la Imperiul Rus. Apropierea războiului cu Napoleon a salvat Moldova (cea de la munte până la mare) de la înglobarea în întregime în graniţele ţaratului moscovit. În urma războiului din Crimeea (1856), Rusia, la insistenţă aliaţilor, transmite sub jurisdicţia Principatelor Române Basarabia istorică cu cele trei judeţe: Bolgrad, Ismail şi Cetatea Albă. Iar în 1878 le ia, lăsând în schimb României Dobrogea. Prin urmare întreg teritoriul dintre Prut şi Nistru iarăşi revine în componenţa Imperiului Rus şi asupra lui se încetăţeneşte denumirea de Basarabia. Cu această denumire spaţiul pruto-nistrean a revenit în componenţa României, în anul 1918, şi cu aceeaşi denumire a fost cedat către URSS în anul 1940.

(va urma)

Descriptio Moldaviae III

Am văzut ce a fost Basarabia până în anul 1940. A venit rândul să spunem ce a fost Transnistria.

Teritoriile la est de Nistru au avut o istorie la fel de tumultoasă. După năvălirea mongolo-tătarilor şi pustiirea acelor ţinuturi, partea nordică a Transnistriei a intrat în componenţa Republicii Polono-Lituaniene (Rzeczpospolita) care în perioada sa de maximă ascensiune se întindea “de la mare la mare”, avându-se în vedere marea Baltică şi cea Neagră. Urmează apoi declinul polono-lituanienilor şi venirea în locul lor, în aceste ţinuturi, a tătarilor din stepele dintre Marea Neagră şi Caspică, care în alianţă cu turcii otomani au pus străpânire mai ales pe partea sudică a teritoriilor dintre Nistrul şi Bugul de Sud, numind-o Edisan (partea de nord a Transnistriei rămânând încă mult timp în componenţa republicii poloneze ca o continuare a provinciei istorice Podolia). Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea Imperiul Rus îşi întinde graniţele până la Nistru, în anul 1792 fiind fondată cetatea în locul căreia se va ridica oraşul Tiraspol. Teritoriile nou-anexate au fost slab populate, de aceea au fost aduşi aici colonişti de tot felul: ruteni din Galiţia şi Podolia, sârbi şi bulgari, greci (care s-au aşezat în general pe toată coasta Nordică a Mării Negre şi Azov), nemţi şi, nu în ultimul rând, români, în special cei din Principatul Moldovei. S-au întemeiat o sumedenie de localităţi noi, iar cele vechi au primit o viaţă nouă prin “infuzia” de capital uman. Regiunea care a avut până atunci o populaţie mixtă de români, ruteni şi tătari (despre aceasta ne mărturisesc şi toponimele, şi relatările călătorilor străini, şi actele administrative ce au ajuns din acele vremuri până în zilele noastre) intră într-un proces de slavizare şi apoi rusificare. Denumirile regiunilor nou-fondate vorbesc de la sine: Novorossia, Slaveanoserbia etc. Se ştie totodată că românii, în special cei din Ţara Moldovei, au fost locuitori permanenţi ai Transnistriei, având aici o reţea de colonii/aşezări destul de statornice, un exemplu fiind Vozia, Oceakovul de astăzi, în apropierea gurilor Bugului de Sud şi a Niprului (numele Vozian, la fel, fiind destul de des întâlnit şi acum printre locuitorii Republicii Moldova).

Încorporarea Transnistriei în Imperiul Rus a constituit încă un pas în realizarea visului obsedant al ţarilor ruşi de a restabili Imperiul Bizantin şi de a pune la Constantinopol un împărat creştin, protejat de împăratul rus. Ştim deja că peste douăzeci de ani, în 1812, a venit rândul Basarabiei să fie anexată, iar tot secolul al XIX-lea a însemnat pentru Principatele Dunărene un continuu du-te-vino al trupelor străine prin teritoriul lor, ultimul război ruso-turc încheindu-se în anul 1878. Peste 40 de ani Basarabia s-a unit cu România, iar Transnistria a rămas în Rusia sovietică, intrând în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, una din primele republici constituante ale URSS. Până atunci destinele istorice ale acestor două regiuni practic nu s-au intersectat, toată perioada modernă ele au făcut parte din unităţi administrative distincte şi au fost conduse din centre administrative diferite. Basarabia avea ca centru Chişinăul, iar Transnistria făcea parte ba din gubernia cu reşedinţa la Herson, ba la Odesa, plus că judeţele nordice ale ei erau atribuite Podoliei. În anul 1924 ia naştere experimentul bolşevic cu numele Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească care avea drept scop exportul de revoluţie socialistă dacă nu în toată România, măcar în fosta gubernie – Basarabia. Dacă aţi citit “Povara bunătăţii noastre” de Ion Druţă, aţi reţinut, probabil, pasajul în care se arată cum muncitorii şi ţăranii de pe malul stâng defilau cu orchestre la muncă în zilele de duminică, atunci când cei de pe malul drept se odihneau sau mergeau la biserică. Fiecare mal îşi trăia viaţa diferit. Între anii 1924 şi 1940 bolşevicii au reuşit să organizeze trei răscoale în Basarabia (la Hotin, Bender şi Tatarbunar) şi o foamete care a cuprins Ucraina şi Transnistria şi în loc de export de revoluţie, a provocat exportul de oameni în România (în primul rând în Basarabia). În iarna anilor 1932-1933 mii de oameni din satele transnistrene au încercat să fugă în România unii reuşind, alţii găsindu-şi moartea pe gheaţa Nistrului seceraţi de gloanţele grănicerilor sovietici. Până la urmă, Molotov şi Ribbentrop încheie o înţelegere care le permite sovieticilor, sfidând normele şi înţelegerile internaţionale să treacă cu tancurile Nistrul şi să pună hotarul pe Prut, ocupând “din inerţie” şi nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, care istoric făcea parte din judeţul Botoşani. Pentru populaţia acestor teritorii, majoritar românească începe calvarul deportărilor, deznaţionalizării şi marginalizării sociale. RASSM este ciopârţită, din 11 raioane îi rămân 5, restul trecând sub jurisdicţia Ucrainei. Basarabia este ciopârţită şi ea, judeţele Hotin (la nord), Cetatea-Albă şi Ismail (la sud, cu ieşirea la Marea Neagră şi Dunăre) sunt înstrăinate şi transmise Ucrainei. Din judeţele Storojineţ, Cernauţi, Hotin şi Ţinutul Herţa este creată regiunea Cernăuţi a RSS Ucrainene, restul Basarabiei cu restul Transnistriei sunt lipite pentru a crea RSS Moldovenească, iar judeţele Ismail şi Cetatea-Albă formează iniţial regiunea Ismail în cadrul RSS Ucrainene, iar apoi sunt încorporate în regiunea Odesa. Cel de-al II-lea război mondial nu schimbă situaţia în nici un fel, teritoriile sus-pomenite rămânând în componenţa URSS.

În anul 1989 ceea ce s-a numit RSS Moldovenească, îşi schimbă denumirea în RSS Moldova şi declară trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin, iar la 27 august 1991, declarând independenţa faţă de Moscova pe harta Europei apare statul Republica Moldova (compus de jure din Transnistria, 5 raioane de-a lungul malului stâng al Nistrului şi Basarabia, fără judeţele istorice din sud şi nord). De facto, puterea Chişinăului se opreşte la Nistru, cele cinci raioane ale Transnistriei şi oraşul Tighina (Bender), de pe malul drept, s-au separat de restul ţării încă din septembrie 1990, provocând un conflict armat între formaţiunile paramilitare ale Transnistriei şi trupele Ministerului de Interne şi armata Republicii Moldova. După o convieţuire de 5 decenii în cadrul unei republici unionale, drumurile celor două maluri iarăşi s-au despărţit.

***

Sper ca cititorul să mă scuze pentru o relatare seacă sau, poate chiar anostă. Am considerat însă necesar să fac această retrospectivă pentru a mai lămuri odată ce a fost şi ce este acum acest teritoriu pe care-l numim Republica Moldova. Am încercat să cuprind într-un scurt articol evenimentele petrecute pe parcursul a mai mult de două secole, despre care s-au scris volume întregi şi, bineînţeles, dacă aş fi avut mai mult timp şi spaţiu aş fi putut să spun şi eu ceva mai mult. Ba nu! Chiar mult mai mult…Aş fi putut spune despre foamete şi deportări, despre copii care se trezeau în propria casă fără părinţi, despre părinţi care au trăit zeci de ani fără să ştie ce e cu familia şi copiii lor. V-aş fi putut spune o întreagă carte de bucate din papură, lobodă, ştir, troscot şi alte buruiene, moştenită de la bunica de pe timpul celor două foamete. V-aş povesti poate şi despre promoţia anului 1940 a unui liceu din Orhei, care zace împuşcată undeva în împrejurimile Orheiului, dar nimeni nu i-a dat de urmă. Aş fi putut scrie despre acei şefi şi specialişti, sosiţi de prin aiurea care mă învăţau pe mine şi pe părinţii şi pe bunicii mei că ei ne-au scos băşica de bou de la fereastră şi ne-au descălţat de opinci (reuşind totodată să ne distrugă şi cărţile şi bisericile şi, odată cu ele, spiritualitatea). V-aş povesti poate evenimentele mai recente despre şcolile româneşti din Transnistria, unde în văzul copiilor cazacii le ardeau cărţile şi manualele.

Aş fi putut povesti multe-multe altele…

Mă opresc însă aici. Vă las să citiţi printre rânduri o scurtă poveste din istorie în care soarta noastră era hotărâtă de altcineva, în care am trăit pe propriul pământ fără să îl avem, în care s-a făcut totul ca să ne simţim străini la noi acasă.

Descriptio Moldaviae IV

Despre ţinuturile şi oraşele Moldovei

Am schimbat puţin titlul unui capitol din Cantemir pentru a zăbovi scurt asupra împărţirii teritorial-administrative a Republicii Moldova. Unul din motivele pentru a face acest lucru este şi faptul că mie, autorului acestor rânduri, mi s-au pus destule întrebări cu privire la geografia Republicii Moldova, din care am tras concluzia că multă lume (simplă ce-i drept, nu mă refer la academicieni) din România dibuieşte cu prudenţă, dar şi superficialitate, o potenţială ţintă turistică despre care ar vrea să ştie şi chiar manifestă suficientă curiozitate, dar rareori îşi poate crea o privire de ansamblu. Exemplele sunt multiple; am fost întrebat şi dacă Basarabia e mai mare decât un judeţ din România, şi dacă la Chişinău, în cea mai săracă ţară din Europa sunt hoteluri şi în general cum se scrie Chişinăul ăsta cu “e” sau cu “ă” la urmă? După cum vedeţi, întrebările sunt şi naive, şi sarcastice. De cele mai multe ori încerc totuşi să văd partea plină a paharului şi să mă mulţumesc cu faptul că lumea nu este indiferentă. În general, majoritatea interesului, este focusată asupra capitalei, Chişinău. Oamenii rareori întreabă sau cu greu îşi amintesc de alte localităţi, chiar şi dacă au fost în ele (unul din cunoscuţii mei din România nu-şi amintea exact unde a fost la Soroca sau la Străşeni, ambele denumiri părându-i şi familiare şi asemănătoare).

Aşadar, Republica Moldova este un stat mic şi ca teritoriu şi ca populaţie. Teritoriul ei poate fi comparat cu cel al Belgiei sau Albaniei, chiar şi mica Estonie are o suprafaţă aproape cât o Moldovă şi jumătate. Densitatea populaţiei este totuşi destul de mare (mult peste 100 de oameni/km2) chiar şi în pofida exodului din ultimii ani. În fine, toate informaţiile de ordin statistic le puteţi găsi şi pe internet. Pentru a uşura puţin familiarizarea cu Republica Moldova, aş putea să recurg la câteva analogii. Cred că pentru cei din România va fi uşor de reţinut că până acum zece ani Republica Moldova, ca şi România avea 40 de unităţi teritorial-administrative. În România acestea erau şi sunt judeţele. În Republica Moldova – raioanele. Ca şi în România unităţile rurale şi urbane se împart în sate şi comune, oraşe şi municipii. Asemănările nu se termină aici. Dacă ne uităm la numerele de înmatriculare auto, găsim că abrevierile judeţelor în multe cazuri sunt identice cu cele ale raioanelor. Astfel avem TR – Taraclia (RM), Teleorman (Ro); CL – Călăraşi (RM), Călăraşi (Ro); CT – Cantemir (RM), Constanţa (Ro); SV – Ştefan-Vodă (RM), Suceava (Ro); CS – Căuşeni (RM), Caraş-Severin (Ro); IL – Ialoveni (RM), Ialomiţa (Ro); DB – Dubăsari (RM), Dâmboviţa (Ro), etc.

Dacă n-ar fi eşuat reforma teritorial-administrativă, cea care a împărţit toată RM în 10 judeţe şi Unitatea Teritorial-Administrativă (U.T.A.) Găgăuzia, în ultimul deceniu s-ar fi profilat cu siguranţă câteva centre judeţene, serioase poluri de creştere şi de concentrare a populaţiei. Din păcate, anularea judeţelor şi revenirea la raioane (impusă de comunişti în 2002) ne-a reîntors într-o ţară a orăşelelor mărunte, incapabile să se dezvolte în primul rând din cauza insuficienţei de resurse administrative. După o nouă divizare teritorială avem 32 de raioane în Basarabia, plus Găgăuzia şi 5 raioane in Transnistria. Cele mai multe centre raionale abia depăşesc dimensiunile unor sate mai mari şi se deosebesc de acestea din urma doar prin titlu-statut de “oraş”. Această pulverizare teritorial-administrativă a făcut ca în Moldova, republica cu cea mai mare densitate a populaţiei din fosta URSS, sa predomine oraşele mici şi satele mari. Multe din ele aproape că nu se deosebesc: oraşele mici au un aspect rural, doar în centru sau pe uliţe mai mari având câteva blocuri, la fel ca şi în satele mari; numărul şcolilor în unele sate este egal cu numărul şcolilor din centrele raionale, demonstrând că cele dintâi au un potenţial demografic la fel de substanţial ca cele din urmă.

Nu ne propunem aici să povestim despre fiecare din cele peste 1500 de sate şi nici despre fiecare din cele aproape 40 de raioane. Vom pomeni însă pe scurt câteva orăşele şi oraşe care constituie cu adevărat punctele de reper pe harta ţării noastre. Ca şi Cantemir nu vom trece cu vederea Soroca şi Orhei. Primul oraş, aflat în nordul Basarabiei pe malul Nistrului, are o cetate ctitorită încă de Petru Rareş. O faimă aparte a Sorocii este titlul neoficial de capitală a ţiganilor din Basarabia, pe Dealul Ţiganilor palatele lor se înghesuie şi se întrec în lux şi năstruşnicie. Ultimul amănunt constituie poate unica schimbare esenţială din ultimele secole, pentru că la Orhei "atracţiile turistice” au rămas aceleaşi ca şi acum 300 de ani, adică situl arheologic Orheiul Vechi (din comuna Trebujeni) cu veche cetate tătărească (mai exact cu temelia acesteia), băi turceşti, casă-muzeu în satul Butuceni, biserică rupestră, mănăstire şi ipotetica tabără a lui Burebista cu altarul închinat lui Zamolxe şi un loc deasupra prăpăstiei, de unde, se zice, i se aduceau ofrande umane. Orice aţi spune, locul merită vizitat chiar şi numai din curiozitate. Butuceni este un sat încremenit în timp, cu arhitectura începutului de secol trecut, cu solul îmbibat cu vestigii unde, cu un pic mai mult noroc, neapărat dai de cioburi de veselă sau chiar monede, vechi de câteva secole.

Cam la aceeaşi latitudine cu Orheiul, pe malul Prutului, se află raionul Ungheni având punctul rutier de trecere a frontierei dintre Republica Moldova şi România la Sculeni, care este binecunoscut în ambele ţări, mai ales că vama dinspre România tot Sculeni se numeşte. Oraşul Ungheni, care, fiind centru raional, de rând cu Soroca şi Orhei, este unul din oraşele mai mari ale Basarabiei şi în acelaşi timp principalul punct feroviar de trecere a graniţei moldo-române.

În sud, în urma ultimei reforme teritoriale, oraşul Cahul a devenit centrul unuia dintre cele mai numeroase raioane. Acest fapt ca şi aflarea lui lângă conurbaţia Galaţi-Brăila şi portul Giurgiuleşti îi promit un viitor, dacă nu prosper, atunci cel puţin sigur.

Oraşele mari sunt cinci la număr, din ele trei aflându-se sub jurisdicţia Transnistreană. La nordul Transnistriei se află Râbniţa, care, mulţumită uzinei sale siderurgice a crescut în ultimii ani, ajungând la 60 de mii de locuitori. În sud tot pe malul stâng al Nistrului se află Tiraspolul. Acesta a ajuns să arate destul de pustiit, populaţia lui scăzând în ultimii 15 ani cu aproximativ 30000 de oameni. Dacă cineva vrea să încerce o aventură cu genericul "Back in USSR”, nici că se poate găsi o altă destinaţie mai potrivită. Atmosfera sfârşitului anilor `80 ai secolului trecut se simte peste tot. Limitând iniţiativa privată, conducerea Transnistriei a condamnat acest oraş la stagnare şi chiar regres în multe privinţe. Având un potenţial economic ce pe vremuri concura cu cel al Chişinăului, astăzi Tiraspolul a rămas mult în urmă în ceea ce priveşte volumul şi calitatea fondului locativ, infrastructura şi telecomunicaţiile şi, nu în ultimul rând, mentalitatea locuitorilor. Tighina sau Bender, aflat pe malul drept al Nistrului la 17 km vest de Tiraspol a fost pe vremuri un oraş prosper cu un port şi şantier naval pe Nistru, cu fabrici şi o populaţie mult peste 100 000 de locuitori dar, ca şi la Tiraspol, preponderent slavonă. Oraşul era un nod de transport important, având două gări de cale ferată, debarcadere şi două poduri peste Nistru (rutier şi feroviar). Tot aici merită remarcate cetăţile Tighinei, atât cea genoveză, cât şi cea turcească care, dacă n-ar fi găzduit garnizoane, depozite şi parcuri de troleibuze, cu siguranţă ar fi devenit muzee în aer liber. Astăzi ca şi la Tiraspol, străzile oraşului chiar şi în orele de vârf nu par aglomerate.

Un alt oraş mare al Basarabiei, Bălţi, se află în nord, pe apa Răutului. Despre acesta nu putem spune altceva decât că este un oraş cu o universitate, cu biserici vechi şi frumoase, cu destulă verdeaţă dar şi cu un aspect în multe privinţe sovietic. Ca toate oraşele mari ale ţării, acesta găzduieşte o numeroasă comunitate rusofonă.

Bineînţeles, se mai găsesc la noi şi alte nume de răsunet precum Bumbăta, Pompa, Nezavertailovca şi atâtea altele! Însă, oricine va fi de acord că nici un oraş, darămite sat, nu se poate compara cu capitala noastră.

Aşadar, Chişinău...

Descriptio Moldaviae V

"...În afară de acestea se mai află aici Chişinăul,

un târguşor de mai mică însemnătate,

aşezat pe râul Bâcul."

Dimitrie Cantemir

"Descrierea Moldovei"

Din păcate, constatăm că pentru multă lume din România Europa se termină undeva pe Prut. Mai mult chiar, pentru unii oameni din vestul României graniţele lumii civilizate trec undeva pe vârfurile Carpaţilor, motiv pentru care Moldova nu a fost vizitată de ei, iar dacă totuşi a şi fost vizitată, atunci mai mult “în interes de serviciu”, în treacăt, grăbit, şi cu suficiente aere de călător expediat într-o lume semisălbatică. Pentru mulţi dintre ei călătoria s-a soldat cu oareşice revelaţii şi constatări că şi dincolo de munţi sunt oraşe şi unele chiar simpatice şi cu şarm. Până la urmă aceasta este o problemă internă a României, a cetăţenilor ei, pe care, ca să dăm dovadă de un minim bun simţ, o consumăm aici şi trecem la ceea ce ne priveşte pe noi.

Aşadar, imaginaţi-vă că nici Europa, nici lumea civilizată nu se termină pe Prut, iar “dincolo” nu începe Rusia, aşa cum am auzit de la unii oameni din România, ci la vreo 100 de km de Prut se află Chişinău, al doilea oraş românesc ca mărime după Bucureşti. Acest “statut” Chişinăul şi-a adjudecat încă în perioada interbelică, şi l-a păstrat până în zilele noastre. Şi dacă n-ar fi ajuns Basarabia un teritoriu atât de disputat, poate nici nu ştiam acum de Chişinău, iar acesta rămânea pierdut în codrii dintre Nistru şi Prut, aşa cum era pe vremea lui Cantemir. Însă “târguşorul de mai mică însemnătate” a avut un alt „noroc”. Se zice că imediat după anexare (în 1812) noii guvernatori au stat ceva timp pe gânduri, căutând un loc mai potrivit pentru oraşul de reşedinţă al provinciei proaspăt “agonisite”. Variantele erau puţine de tot: Ismail, cu vechea lui cetate şi portul pe Dunăre deschis comerţului fluvial şi maritim şi Bender, având si el cetate, aflat pe Nistrul navigabil la întretăierea de drumuri comerciale din nordul Mării Negre. Până la urmă alegerea a căzut asupra Chişinăului, care se afla chiar în centrul regiunii, avea pe atunci aproximativ 8000 de suflete şi era însemnat doar prin numărul mare de mori. Oraşul s-a dezvoltat rapid, populaţia lui a crescut de mai bine de 10 ori către sfârşitul secolului XIX, plasând Chişinăul în rândul celor mai mari oraşe ale Imperiului Rus. Un scurt tabel cronologic vă poate ajuta să înţelegeţi ce trecut neliniştit a avut acesta: prima atestare documentară – 1436, 1812 – trecut la ruşi, 1918 – trecut la români, 1940 – trecut la sovietici (= ruşi), 1941 – trecut la români, 1944 – trecut la ruşi, 1991 – capitala Republicii Moldova independente. Astăzi Chişinăul are peste 700 de mii de locuitori, este împărţit în 5 sectoare: Botanica, Buiucani, Ciocana, Râşcani şi Centru; strada centrală este Ştefan cel Mare şi ca mai toate oraşele răsărite ale României şi Chişinăul nostru, trăgându-se de la Râm, „consideră” că este aşezat pe 7 coline, numai că, din păcate, nimeni nu le ştie numele. De aceea, de multe ori această afirmaţie este luată drept moft al unei capitale provinciale. Comparând în continuare Chişinăul cu oraşele din România, am putea spune că acesta are asemănări cu Iaşi şi, poate, Cluj. Ambele sunt oraşe pe coline, la fel ca şi Chişinău. În plus, ca şi Iaşi, Chişinăul mai păstrează multe din vechile obiceiuri moldoveneşti, iar trena de propagandă moldovenistă, inventată pentru justificarea orgoliilor proprii şi a celor impuse de la Moscova, pe care o poartă după el încă din secolul trecut, şi care a fost şi este susţinută de o oaste de scriitoraşi, învăţaţi şi alţi “intelectuali” care au promovat moldovenismul contrapunându-l românismului, adaugă oraşului de pe Bâc o pregnantă atmosferă moldovenească. În plus, Chişinăul n-a cunoscut imixtiunea celor veniţi din alte regiuni precum Ardealul sau Muntenia, aşa cum aceasta s-a întâmplat cu oraşele mari ale României.

Iar asemănător cu Clujul, Chişinăul găzduieşte o numeroasă comunitate alolingvă, iar majoritatea orăşenilor români sunt stabiliţi aici de cel mult trei generaţii. Şi bănuiesc că celor din România le va fi interesant să afle dacă mai este Chişinău un oraş rusesc. Pentru a răspunde la această întrebare e destul să urcaţi în transportul urban în zilele de sărbătoare, de Paşti, să zicem, când mulţi orăşeni sunt plecaţi la ţară, la rude. Veţi auzi mai mult vorbindu-se ruseşte. Şi în zilele obişnuite se poate întâmpla să mergi zeci de minute pe stradă şi să nu auzi un om vorbind altă limbă decât rusa. Comerţul şi serviciile aproape obligatoriu îşi anunţă ofertele în rusă. În fine, comunitatea rusă sau, mai exact, rusofonă rămâne o lume paralelă în Chişinăul zilelor noastre; aceasta trăieşte într-un alt oraş decât cel oficial, ghidându-se după alte coordonate, cu alte denumiri de străzi, cartiere, locuri etc. Fără îndoială, contribuţia ei la crearea oraşului modern a fost şi este încă substanţială. Şi pe vremea României Mari aceasta a dat destule bătăi de cap autorităţilor sfidând şi legislaţia şi bunul simţ, iar plăcuţele „vorbiţi româneşte” afişate pe atunci în tramvaie şi pe străzi au avut un efect aproape nul.

Este Chişinău un oraş evreiesc? Dacă nu ştiţi istoria lui, atunci mergeţi la Buiucani şi găsiţi cimitirul evreiesc, acesta poate fi cel mai elocvent loc. Un popor întreg zace sub lespezi în cimitirul în care pe vremuri erau îngropaţi jumătate din locuitorii Chişinăului.

În general, schimbându-şi stăpânii de atâtea ori, oraşul a luat şi a păstrat câte ceva de la fiecare. Ca orice oraş aflat la margini de imperii, Chişinăul şi-a profilat mai multe faţete, care, îmbinate fiind, alcătuiesc o simbioză urbană irepetabilă.

Şi totuşi, pe lângă toate cele spuse până acum, Chişinău este un oraş românesc. Marea Unire a început pe 27 martie 1918 la Chişinău, iar cele mai importante “bătălii” ale perioadei contemporane pentru afirmarea identităţii, limbă şi istorie românească s-au dat aici, în afara României, în cel de-al doilea oraş românesc.

E clar că oricărui călător sosit pentru prima dată în oraşul tău i se pot povesti multe lucruri vrute şi nevrute, iar Chişinăul în acest sens a creat un microunivers, o atmosferă a sa cu folclor şi chiar legende proprii, unele mai neverosimile, altele mai reale. Astfel, de exemplu, din proiectul de metrou a apărut legenda cu linia secretă de metrou şi cu staţiile lângă cinematograful “Flacăra”, Universitatea Pedagogică, bd. Moscova, str. Ismail, Gara şi bd. Dacia. Evident, s-au găsit şi martori, care trecând noaptea prin pasajele subterane au auzit zgomotul garniturii de tren, trecând cu mare viteză. În fine, acest tren este un fel de “olandez zburător” al Chişinăului, un tren care circulă fără pasageri şi, probabil, fără mecanic, iar orăşenii au compus despre el o sumedenie de istorioare de speriat sau adormit copii.

O altă legendă, cea cu morarii, pare a fi mai reală, pentru că astăzi suficiente lucruri, puse cap la cap, confirmă veridicitatea ei. Se ştie că râul Bâc şi pâraiele ce se scurg în el de pe dealurile din apropiere au făcut ca morăritul să se dezvolte, să prospere şi să dea Chişinăului vechea şi cea mai trainică breaslă, cea a morarilor. Aceasta era şi unica breaslă naţională, alcătuită aproape în exclusivitate din români. Odesa, cel mai mare port comercial al Imperiului Rus şi punctul prin care se exporta surplusul de cereale, îşi datorează ascensiunea şi alipirii Basarabiei, care, cu întinsele sale lanuri, strângea o recoltă de grâu arhisuficientă pentru consumul propriu şi pentru vânzare. Iar evreii sosiţi din Europa Centrală în ambele oraşe, Chişinău şi Odesa, intermediau cu succes comerţul cerealier creându-şi avuţii de invidiat. Practic în Chişinău s-au format două tagme neruse de orăşeni înstăriţi: evreii şi morarii-români, fapt care nu putea fi privit cu ochi buni de către autorităţile centrale. S-au luat diverse măsuri, menite dacă nu să desfiinţeze, cel puţin să reducă influenţa sau prezenţa acestora. Astfel Chişinăul a intrat în istoria mondială drept locul unuia dintre cele mai mari pogromuri evreieşti (evident, însoţit de jafuri), care a provocat primul val de emigranţi evrei din Rusia. În tot acest timp morarii au reuşit să rămână o pătură izolată care nu-şi vindea nimănui secretele comerciale. Economiile lor erau folosite doar pentru reutilarea morilor, ceea ce, dacă e să luăm în considerare volumul câştigurilor, nu îi punea în pagubă. Nimeni nu a auzit ca cineva dintre morari să depună banii în vreo bancă, să-i dea cu camătă, sau să-şi facă achiziţii de proporţii (cum ar fi case, terenuri etc.) De obicei morarii locuiau în mori sau pe lângă şi acolo, se zice, îşi păstrau şi banii, mai ales cei din argint. Al doilea război mondial şi fondarea Israelului au contribuit la micşorarea comunităţii evreieşti din Chişinău până la câteva sute de persoane. Morarilor le-a venit rândul odată cu colectivizarea şi exproprierea, aduse de URSS. Majoritatea lor au fost deportaţi, dar nimeni nu a aflat nimic despre averile lor. Sovietele au depus suficiente eforturi în căutarea comorilor de pe locul fostelor mori. Mai sus de Chişinău, pe apa Bâcului a fost construit un zăgaz, albia râului s-a îngustat, morile, rămase pe mal, au fost rase de pe faţa pământului, iar malul a fost scormonit cu de-amănuntul. Fără rezultate însă. A doua zonă de morărit din oraş, Valea Morilor, a fost “percheziţionată” în anii ‘50. Ca şi în primul caz morile au fost făcute una cu pământul, iar pârâiaşele răzleţe de aici au fost îndreptate într-o adâncitură în care avem astăzi lacul. Dealurile au fost împădurite cu pini, plopi şi alţi pomi, concomitent efectuându-se “săpături” în căutarea argintului morarilor. Ca şi în primul caz, fără rezultate. Bineînţeles, “argintul morarilor” din Chişinău nu se compară cu “aurul lui Decebal”. Însă ideea de a pune stăpânire pe el nu a lăsat în pace autorităţile nici până acum. Astăzi lacul din Valea Morilor este supus unui “tratament” de curăţare, o bună parte a apei este evacuată din el, sub pretext că fundul lacului trebuie curăţat de mâl. Poate de data aceasta o ieşi ceva cu folos.

Până atunci însă, vă îndemn să nu staţi pe gânduri, şi să vizitaţi Chişinăul nostru. Cine ştie, poate veţi da aici şi de alte „comori” nebănuite.

Descriptio Moldaviae VI

Despre graiul moldovenilor sau
“aici nu se spune aşa!”

Iată-ne ajunşi la un subiect care nu trebuie şi nici nu poate fi ocolit. Un subiect pe cât de controversat, pe atât de delicat. Controversat, pentru că din cauza lui, a acestui grai, moldovenilor li se pot aduce atât reproşuri, cât şi laude. În acelaşi context, subiectul este şi delicat, pentru că reproşurile nu întotdeauna sunt pe deplin justificate, dar ar putea să reducă din valoarea laudelor. Nu cred că este cazul să turnăm apă la moara politichiei carpato-danubiano-pontice şi să dăm cu părerea cu privire la originea şi esenţa limbii moldovenilor. Pornim de la axioma că graiul moldovenilor basarabeni este unul din graiurile limbii române. Acesta nu este nici mai rău, nici mai bun decât celelalte graiuri, nu este mai corect şi nici mai incorect decât “fraţii” lui dintre Tisa şi Nistru. În fine, multe dintre particularităţile acestuia au rămas neschimbate încă de pe timpul lui Cantemir. Ca şi atunci, avem peste tot, şi la ţară, şi la oraş, un grai plin de palatalizări. Pi trece in chi, fi în şi, vi în ji, mi în ni etc. Ţinută departe de procesele de omogenizare culturală la care a fost supusă România în ultimii 200 de ani, Basarabia a păstrat în graiul locuitorilor săi multe forme învechite şi chiar arhaice. Aflarea într-un mediu lingvistic străin în toată această perioadă, a făcut ca graiul moldovenilor să absoarbă o mulţime de împrumuturi mai ales de origine slavonă. Cu toate acestea, nu credem că fenomenul este unic sau nou pentru acest ţinut. Acum 300 de ani, domnitorul moldovean făcea în „Descrierea Moldovei” o remarcă ce ar putea explica multe din realităţile lingvistice din Republica Moldova zilelor noastre: “Cei ce locuiesc la Nistru amestecă în graiul lor multe vorbe leşeşti … încât ei mai că nu pot fi înţeleşi de către alt moldovean.” Imaginaţi-vă că astăzi vorbele leşeşti sunt înlocuite cu cele ruseşti.

În general, dacă vreţi să vă faceţi rost de mostre ale graiului actual al moldovenilor, n-aveţi decât să-i ascultaţi pe cei de la “Planeta Moldova” sau pe Pavel Stratan. Ambele reproduc cât se poate de fidel lexicul unui basarabean de rând cu mici devieri: Planeta Moldova spre nivelul de jos, suburban, trivial; Pavel Stratan spre nivelul mai elevat, cult, poetic. Am mai recomanda şi un alt exemplu al culturii moderne din Basarabia, “Grăieşte moldoveneşte”, dar acesta e mai greu accesibil şi nu a reuşit încă să cucerească în întregime meleagurile mioritice.

Trebuie adăugat că lăsaţi de izbelişte în repetate rânduri, basarabenii, ca entitate naţională, nu s-au pierdut cu firea şi au reuşit prin sacrificii şi artă să-şi apere şi să-şi păstreze graiul. Ba mai mult, au făcut din el “un produs” competitiv, au izbutit să-l îmbrace în formă capabilă să se impună într-un mediu străin. Încă în anii ’70 - ’80 ai secolului XX, de la graniţele vestice ale URSS până la Pacific lumea asculta şi cânta româneşte “De ce plâng ghitarele”, “Primăvara”, “Melancolie, dulce melodie” ş.a. În secolul XXI băieţii de la „O-zone” au făcut cel puţin jumătate de glob să înveţe trei cuvinte româneşti: “Dragostea din tei”.

Astăzi vorba basarabenilor încă mai păstrează o sumedenie de reminiscenţe din secolul XIX, iar aflarea în componenţa unui stat străin se resimte atât printr-o topică de multe ori diferită de cea clasică, cât şi printr-un număr mare de rusisme pe care lumea le mai utilizează în cantităţi considerabile. Totuşi, nu credem că acestea îşi vor păstra proporţia actuală şi cu atât mai puţin probabil că vor câştiga mai mult teren. S-ar putea ca ele să rămână într-un număr restrâns în vocabularul basarabenilor şi să le “coloreze” vorbirea în acelaşi fel în care vorbirea celor din sudul României este “colorată” de mangleli, ciordeli, cafteli, şucăreli, baftă, mişto ş.a. sau vorbirea celor din Ardeal este “înflorată” de ioi, servus, no, bolând etc.

E adevărat că pe lângă aceasta mai debităm în vorbirea de zi cu zi şi un buchet variat de expresii şi cuvinte “originale”, inconfundabile precum “s-a primit”, “mi-i a mânca”, “ia-te-n mâini”, „trebuie de făcut”, “rutieră”, “matincă”, „de-atâta”, “volantă” etc. Majoritatea din ele sunt traduceri sau calchieri din rusă. Nu ne vom apuca să explicăm semnificaţia fiecăreia dintre ele, orice basarabean pe care îl cunoaşteţi poate să o facă cu uşurinţă în locul nostru.

Fiind învăţaţi, vorba poetului, mai mult să tacă în limba lor, basarabenii au deprins o exprimare scurtă, mai laconică, şi cu mai puţine expresii gratuite din domeniul drăgălăşeniilor de salon. Astfel, în cazuri foarte rare sau deloc veţi auzi din gura unui basarabean omniprezentul în România „ce draguţ!”, nici nu cred că veţi fi salutat(ă) cu „săru’ mâna!”. Tot din acelaşi motiv, în literatura din Republica Moldova rolul primordial l-a avut poezia. Proza a rămas întotdeauna pe locul doi din cauza nenaturaleţii sale. Fiind un gen literar menit mai mult să reflecte realitatea, personajele căruia ar fi trebuit să vorbească aşa cum vorbesc în viaţa de zi cu zi, proza despre RSS Moldovenească ar fi trebuit să producă din start romane bilingve.

Un alt aspect al problemei sau, mai bine zis, o problemă aparte constituie acele specimene umane de care încă sunt pline localităţile Basarabiei şi care, purtaţi fiind de curentele cool ale zilelor noastre, fac audienţă şi rating la posturile alolingve de radio şi TV şi cotizează la presa scrisă de aceeaşi expresie. La ei se adaugă şi copiii slabi de fire care, venind în România şi nefiind în stare să facă faţă realităţilor unei ţări noi, cedează nervos şi, conform proverbului românesc, când aud doi oameni care le spun că sunt beţi, chiar se duc şi se culcă. Iar mai exact, auzind de la unu-doi oameni că sunt ruşi, chiar încep să vorbească ruseşte. În fine, organismele nevertebrate în stadiu de formare niciodată n-au constituit un exemplu relevant.

În toate aceste aventuri lingvistice, pentru noi, cei veniţi “de dincolo” în România, este de neînţeles totuşi de unde şi de ce apare reacţia de respingere la auzul oricărui cuvânt care “aici nu se spune aşa”. O reacţie, care asemenea unei viroze bântuie populaţia României de la „podurile de flori” încoace. Cred că fiecare dintre noi nu o dată am fost “smuciţi” atunci când am scăpat pe-aici câte-o vorbă mai “de-a noastră”.

Înţeleg că teoretic nu putem deţine adevărul absolut cu privire la limba română doar prin simplul fapt că nu suntem din România, dar nici faptul că eşti din România nu te învesteşte cu acest adevăr. Fiţi de acord. Personal am avut “norocul” să port discuţii în contradictoriu cu privire la corectitudinea şi logica mai clară a expresiei “aşează-te”, care “aici nu se spune aşa!”. (Cică, “stai jos” e mai corect.) Am apărat dreptul la existenţă a cuvintelor îndată şi acuşi în detrimentul cuvântului “românesc” imediat. (Ce crimă!) Am audiat lecţii despre necesitatea utilizării cuvintelor pungă şi gem în loc de sacoşă şi dulceaţă.

E ciudat că discurile lui Pavel Stratan se cumpără cu zecile de mii, iar când eşti auzit vorbind ca şi el, ţi se strâmbă din nas. Şi oare de ce la vorba unui oltean cu perfectul lui simplu mulţimea nu reacţionează aproape în nici un fel, iar la auzul unui basarabean în acelaşi loc se stârneşte un val de priviri estimative? De ce un bănăţean care merge, sa zicem, la Cluj şi spune acolo că el “nu este baş convins”, este acceptat ca ceva normal, iar dacă un basarabean la acelaşi Cluj cere un “şip de apă minerală”, i se răspunde cu un „poftim?” şi urmează o lecţie cu tema: “aici nu se spune aşa!”?

Şi în definitiv, nu vi se pare că acest “aici nu se spune aşa!” îngână vestitul şi categoricul “pe-aici nu se trece!”?...

Descriptio Moldaviae VII

Despre ceilalţi locuitori ai Moldovei.

Spiritul rusesc este lipicios. [...] După modul în care popoarele se vor şti apăra de Rusia, îşi vor dovedi gradul de sănătate. "Schimbarea la faţă a României", Emil Cioran

La drept vorbind, puţini dintre noi, cei care am venit sau am trecut prin România, am fost scutiţi de danga de "rus", care fie latent, fie pe faţă ne-a fost lipită "pe frunte" şi pe care aproape fără succes încercăm să-o dăm jos de când ne-am reîntâlnit (după 1989). Eforturile întreprinse de unii dintre noi în această direcţie sunt contracarate sau anihilate din start de alţii, aşa cum a fost menţionat şi în capitolul precedent. Acei dintre noi care în România vorbesc rusa sau îşi manifestă în mod sfidător apartenenţa la Rusia nu fac bine nimănui. În fine, pentru a canaliza discuţia pe acest subiect într-o albie potrivită, aş propune drept carte de referinţă mai degrabă "Schimbarea la faţă a României" de Cioran, decât lucrarea lui Cantemir. Într-adevăr, rândurile din epigraf reflectă doar o mică parte a ceea ce s-a scris în cartea cu pricina despre aşa-numita "boala" rusă. Le-am scos însă în evidenţă pentru a arăta că, totuşi, România la acest capitol stă mult mai bine. Fie prin promovarea propriilor valori, fie prin ignorarea limbii ruse, în ciuda obligativităţii studierii acesteia la şcoală, fie prin politici de stat duse, chiar şi în perioada comunistă, pe cât era posibil de independent faţă de "fratele mai mare", România a reuşit să-şi impună o distanţare, o ignoranţă, ba chiar o aversiune în multe privinţe faţă de tot ce este rusesc. De ce nu s-a întâmplat aşa ceva şi în Basarabia? Ca să enumerăm câteva din cauze putem să evocăm lipsa administraţiei naţionale proprii, lipsa curentelor culturale competitive, alternative celui rusesc, de genul curentului bonjurist din România, interzicerea şcolilor naţionale şi tipăririi cărţilor în limba română încă din a II-a jumătate a secolului XIX, persecutarea şi exterminarea intelectualităţii naţionale şi impunerea unor valori pseudonaţionale. Ce a fost existenţa basarabenilor în toţi aceşti ani de la 1812 încoace? Am completat decorul, eram fundalul, decoraţia unei colonii? În general, da. Am dus o existenţă colaterală celor care şi-au trăit aici carierele, aşa cum, de pildă, indigenii Indiei ofereau un farmec aparte vieţii colonizatorilor englezi, sau berberii algerieni francezilor care stăpâneau pe vremuri nordul Africii. Câtă lume din România îşi dă seama de toate acestea, atunci când abordează un basarabean?

Revenind totuşi la sursa de inspiraţie pentru acest ciclu de articole, şi anume "Descrierea Moldovei", găsim că acum la fel ca şi atunci rămâne valabilă următoarea afirmaţie a autorului: "nu cred să mai fie vreo altă ţară de mărimea Moldovei, în care să întâlneşti neamuri atât de multe şi atât de deosebite". Conform ultimului recensământ pe lângă românii băştinaşi, care s-au declarat care şi cum i-a dus capul, mai avem ucraineni, ruşi, găgăuzi, bulgari ş.a. Citisem într-un manual de istorie că RSS Moldovenească avea cea mai mare pondere a locuitorilor care trăiesc pe teritoriul ei, dar care nu s-au născut aici: 21 la 1000 de locuitori. Aceasta era urmată de RSS Ucraineană cu o pondere de 9 la 1000 de locuitori. Diferenţa este grăitoare. "Moldova însorită” dintotdeauna a atras diferiţi "musafiri", dornici de climă caldă, mâncare bună, oameni ospitalieri, femei frumoase şi gospodine, vin bun şi alte lucruri cu care am fost binecuvântaţi, iar de când s-au întreprins numeroase tentative de „ridicare a gospodăriei norodnice", valul lor s-a îngroşat simţitor. Astfel, spre sfârşitul sec.XX în puţine oraşe populaţia băştinaşă depăşea cincizeci la sută. După obţinerea independenţei situaţia s-a redresat într-o oarecare măsură, mai puţin în Transnistria, dar moda rusească persistă peste tot.

Orice am declara la nivel oficial, orice recensăminte şi statistici am face, realitatea de pe stradă demonstrează că în Republica Moldova din punct de vedere "naţional" sunt doar trei grupuri: românii basarabeni, ruşii şi "mlaştina" căreia, în cel mai bun caz, "î-i totuna" cu cine să fie. Cu primul grup lucrurile sunt clare, cel puţin pentru noua generaţie.

De ce al doilea grup? Ultimul recensământ a numărat aproape 6% de reprezentanţii etniei ruse, o cifră mult mai apropiată de realitate decât exageratele 12% ale ultimului recensământ sovietic. Ruşii nu au fost nişte "extratereştri" pentru moldoveni, ci au locuit aici dintotdeauna. Despre aceasta ne spun atât lucrarea lui Cantemir, cât şi documentele mai vechi. Iar dacă e să credem unele pasaje din "Letopiseţul Ţării Moldovei", aceştia au format la întemeierea statului moldav până la jumătate din populaţie. Această ramură a ruşilor a fost completată pe parcurs şi de rascolnici, care dincolo de Prut au primit nume de lipoveni, iar în Republica Moldova – caţapi şi locuiau în Moldova mai mult la sate. Valul ruşilor din epoca modernă se compunea preponderent din nomenclaturişti şi specialişti de nivel înalt şi mediu. Potrivit cu funcţiile pe care le ocupau, aceştia se stabileau cu traiul în centrele administrative judeţene şi la Chişinău. Formând o tagmă de conducători şi specialişti, ei au privat autohtonii de şansele promovării pe scara socială. Administraţia, şcoala, gestiunea producţiei se făceau în limba rusă şi în stil rusesc. Adoptarea acestor două lucruri (limba şi stilul/felul de a fi) şi renunţarea la propria identitate, erau condiţii primordiale pentru cei care îşi doreau o carieră. Credeţi că nu s-au găsit destui voluntari? Oriunde s-ar fi găsit. Iar la un neam care de secole trăieşte după proverbul "capul plecat sabia nu-l taie", avem exemple infinite unde "cariera" a tras pe cântar mult mai greu decât "identitatea".

De ce nu spunem nimic despre existenţa unui alt grup naţional ucrainean, găgăuz sau bulgar? Pentru că nu se poate vorbi despre aşa ceva în condiţiile, în care nici nu avem şcoli minoritare cu ciclu de învăţământ întegral într-o altă limbă naţională în afară celei ruseşti. Astfel, orice ne-am imagina, atunci când se ajunge la luarea deciziilor de ordin politic sau social minorităţile, educate în şcolile ruse, aderă de partea celor de la care au primit cartea, le apără cauza uneori mai vehement decât ruşii înşişi (ex. Găgăuzia) şi aleg drept limbă de comunicare rusa, fie în raporturile interetnice, fie chiar pentru propriul grup etnic. Un proverb vechi zice că dacă vrei să-ţi distrugi duşmanul, trebuie să-i educi copiii.

De ce definim şi un al treilea grup: "mlaştina"? Pentru că şi în Republica Moldova ca în orice societate sau ţară este loc pentru indecişi. Problema este că grupul acesta este prea numeros, prea indiferent şi este format din oamenii care, după logica sănătoasă a lucrurilor, ar fi trebuit să facă parte din grupul românilor basarabeni. În realitate însă, sunt nişte oameni fără identitate care nu ştiu bine nici o limbă, şi încearcă să-şi ascundă ignoranţa prin îmbrăţişarea şi practicarea unui fel de a fi străin, care din oficiu îi scuteşte de sentimentul de vinovăţie pentru eventualele greşeli. Pe cât de ridicoli, pe atât de jalnici, aceşti oameni încearcă să pară ceea ce nu sunt. Uneori ei pot deveni iritanţi şi chiar agresivi. Eminescu zicea să ne temem de românul turcit, pentru că acesta este mai primejdios decât un turc. Acelaşi lucru se poate spune şi despre românii rusificaţi. Sportul sau hobby-ul lor este jocul "de-a ruşii". O fac oriunde năpădesc: în maxi-taxi-uri, atunci când şoferul bagă în boxe un post rusesc de radio, iar un moldovean îl roagă în rusă să oprească la o anumită staţie, când abordează un străin/presupus străin (mai pregnant asta se vede la taximetriştii din aeroport sau din gări), când încearcă să-şi arate bunele maniere, spunând formule de politeţă în rusă, când încearcă să curteze o fată necunoscută, când se îmbracă în stil rusesc, când vizitează stabilimentele ruseşti, fără să-şi pună problema de ce li se serveşte comanda după un meniu scris doar în rusă şi de un chelner care ostentativ nu vorbeşte o altă limbă decât rusa într-o ţară care cel puţin NU ESTE RUSIA. În cazul acesta, de 18 ani încoace nu mai avem pe cine da vina decât pe noi înşine, pe slăbiciunea noastră, pe delăsarea şi incapacitatea de a pune piciorul în prag în propria ţară.

Evident, nu toţi suntem aşa. Pentru mulţi dintre noi contactele cu "mlaştină" au insemnat nervi, ameninţări şi chiar pumni. În fine, până "se întoarce roata" va mai trece mult timp. Ar trebui atunci să ne mire atitudinea celor din România?

Descriptio Moldaviae VIII

Despre năravurile moldovenilor

Recent, într-un cotidian basarabean, un tânăr poet din Chişinău, îşi împărtăşea impresiile despre cum se simte el în România. Comparaţia pe care a făcut-o acesta a avut la bază un mare adevăr, şi anume că noi, veneticii, emigranţii, suntem priviţi în ţara-gazdă ca nişte ursuleţi panda. Într-adevăr, oricât de români am vrea să părem, suntem totuşi priviţi în România ca ceva exotic, pitoresc, chiar nenatural: nişte struţo-cămile ruso-moldoveneşti. Bănuiesc că încă nimeni dintre noi nu a simţit că a fost “acceptat” pe deplin, că a fost recunoscut drept “al nostru” necondiţionat. Ţi se mai pun întrebări iscoditoare şi provocatoare, te mai încearcă lumea pe ici pe colo… Iar în relaţiile sociale simţi o distanţă, o prudenţă care trădează neîncrederea izvorâtă din necunoaştere. Fiţi de acord că dacă oamenii de aici ne-ar cunoaşte mai bine, nu s-ar feri de noi, ar fi mai deschişi şi mai puţin protocolari. Dar sufletul moldovanului este încă un mister pentru români, lumea de aici nu prea ne ştie feleşagul, apucăturile şi năravurile. Aşadar, credem că e nevoie să ne referim puţin şi la ele.

Aflându-ne în faţa unei sarcini atât de complexe noi, ca şi Cantemir, suntem încercaţi de sentimente ambigui: “pe de o parte dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă să lăudăm neamul din care ne-am născut […], iar pe de altă parte dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeaşi măsură, să lăudăm ceea ce ar fi de osândit”. Evident, ca orice alt neam moldovenii sunt departe de perfecţiune. În general, le-am putea imputa neunirea, lenea intelectuală şi autodispreţul atunci când ajung să se măsoare cu un altcineva, mai ales dacă acest altcineva este un străin.

Fiind rugat odată să spună care sunt metehnele poporului din care face parte, scriitorul român basarabean, Grigore Vieru, a spus că românii sunt un popor vrednic şi înzestrat cu multe calităţi alese, dar au patru “P” care deseori anulează toate calităţile lor. Aceste “P” sunt: Pizma, Prostia, Pâra şi Ploconirea. E clar că Vieru, referindu-se la întreg poporul român, a avut drept sursă de inspiraţie în primul rând realitatea basarabeană.

Pizma este cea care ne face să nu slăbim din priviri capra vecinului. Prostia este cea care ne-o ia aproape întotdeauna pe dinainte şi împiedică să se manifeste proverbiala “minte de pe urmă”. Pâra ne-a învăţat să nu ţinem unul la celălalt şi să negăm interesul comun în favoarea celui personal şi într-o competiţie să recurgem mai degrabă la defăimarea şi calomnierea adversarului decât să ne bazăm pe propriile calităţi. Iar ploconirea este cea care ne ţine moi ca pâinea caldă, gata să ne oferim cu cea mai mare plăcere în slujba unui şef sau a unui străin, de multe ori fără să pretindem la ceva în schimb. Un titlu de ziar din Republica Moldova scria cu privire la cea din urmă „problemă” că: „Americanii lucrează, dacă sunt plătiţi bine. Moldovenii lucrează, dacă sunt plătiţi, bine...”

O faimă aparte de care se bucură „ursuleţii panda” în România este cea de băutori, atât bărbaţii, cât şi femeile. Ce putem spune? Cu băutura nu stăm deloc prost. De fapt este şi firesc, într-o ţară care face parte din grupul primilor zece exportatori de vin, să avem imunitate alcoolică. Cantemir aduce exemplul unui rămăşag între un muntean şi un moldovean pe podul de la Focşani, iar în zilele noastre ceva asemănător, cică, s-a întâmplat în Grecia unde doi gastarbeiteri, unul moldovean şi altul albanez, s-au luat la întrecere, ce-i drept cu berea. Când s-a ajuns la a 15-a halbă, albanezul a cedat. E adevărat că la ţară vinul nu lipseşte practic de la nici o masă. Totuşi am fost şi suntem încă prea departe de la a primi titlul de popor de beţivi, aşa cum o au alte popoare care, ajungând pe meleagurile noastre, şi-au dat frâu liber în mai multe privinţe, inclusiv şi cea a băuturii. Astfel, un procent considerabil de specialişti repartizaţi în RSSM şi-a sfârşit carierele pe sub garduri, nefiind în stare să ţină piept valului de vin ieftin şi bun.

Probabil că în România se vor găsi destui care vor spune că suntem violenţi, cu toate că noţiunea de “ursuleţ panda” nu se prea potriveşte cu epitetul “violent”. Adevărul cu privire la acest subiect se află undeva la mijloc. Se pare că suntem pur şi simplu din altă lume, încă nu ne-am descotorosit de trecutul rusesc, sovietico-proletar, unde puterea însemna în primul rând forţă fizică, pe când în Europa puterea înseamnă mai degrabă şiretenie. Pentru noi rezolvarea unui conflict presupune o confruntare, pentru restul europenilor – diplomaţie, jocul în culise, negocieri, muncă de convingere etc. Probabil că violenţa aceasta se mai poate explica şi prin faptul că ne comportăm în România ca un elev transferat într-o şcoală din cartierul vecin, unde trebuie să te impui prin orice mijloace posibile ca să-ţi faci loc într-un anturaj nou şi unde nu te poţi obişnui cu multe lucruri, unde totul ţi se pare incomod şi chiar provocator. Nu toţi reuşesc să se stăpânească. Dar fiţi liniştiţi, în fosta URSS niciodată n-am avut faima de bătăuşi. Au fost în acea familie de popoare neamuri mult mai fioroase. Un alt aspect care contribuie la imaginea noastră de oameni violenţi este familiaritatea cu care comunicăm în public. Această familiaritate este determinată de faptul că ţara din care venim este într-atât de mică, încât se întâmplă să afli că un străin pe care îl abordezi e nepotul cumnatului vărului nănaşelului de la Bubuieci. Şi atunci, ce rost mai au toate reverenţele verbale şi elucubraţiile de protocol? Probabil că din aceeaşi cauză limba literară, adică varianta oficială a limbii, îşi câştigă teren atât de greu în Basarabia. Dar în privinţa aceasta nu suntem unicii în lume şi nici în Europa. O situaţie similară se poate observa şi în cazul Germaniei şi Austriei unde germana austriacă ca şi româna basarabeană este o imagine a limbii literare într-o oglindă stricată.

Un alt subiect important şi totodată sensibil este cel legat de carte. Aici credem că problema nu este numai la moldoveni, ci la întreg neamul românesc, dar deoarece în textele noastre ne referim cu precădere la ramura de la răsărit de Prut al acestui neam, putem spune cu siguranţă că şi astăzi învăţătura adevărată, temeinică şi serioasă ne este străină. La universităţi se merge din mai multe motive printre care principalul este nevoia unei diplome de studii superioare. Aceasta din urmă oferă posibilitatea unei angajări mai avantajoase, dar nu cu mult… Viaţa pe timpul URSS era suportabilă şi chiar îndestulătoare fără studii, doar “cu pătlăgica”. Iar după 1989 criza economică şi desfiinţarea industriei a desfiinţat şi nevoia specialiştilor şi a cercetării. Practic orice absolvent de universitate este lipsit de perspective serioase în ţară. Iar mediul universitar, mai puţin pretenţios şi exigent cu studenţii, contribuie la scăderea competitivităţii absolvenţilor săi, astfel încât avem numeroase cazuri în care tinerii, după terminarea unei facultăţi, au luat drumul Italiei sau a unei alte ţări, unde se mai caută braţe de muncă ieftine. Toate acestea formează un cerc vicios în care în pierdere rămâne valoarea învăţăturii.

Cu toate că în cartea lui Cantemir se pomeneşte de câteva ori lenevia moldovenilor, trebuie să spunem că în zilele noastre nu ne dăm de ruşine cu hărnicia, doar că hărnicia asta se referă mai mult la munca fizică şi rar cine dă dovadă de o serioasă perseverenţă intelectuală, rezolvând o problemă sau alta. În schimb, prăşitul unui rând kilometric de porumb ni se pare o muncă cu mai mult folos şi care este îmbrăţişată cu mai multă tragere de inimă.

Am putea şi în continuare să despicăm firul în patru, dacă n-am şti că, de fapt, descrierile lui Cantemir rămân actuale şi pentru astăzi, şi nu cred că avem şanse să ne egalăm în măiestrie cu domnitorul cărturar. Un lucru am vrea să adăugăm însă. De atunci şi până azi în limba română a luat naştere un termen. Unul care descrie destul de reuşit şi exact starea sufletească continuă, firea sau năravul moldoveanului. Acest termen este “mioritic”. Acesta este moldoveanul în general şi mai ales moldoveanul basarabean, cu toate aparenţele de violent, necioplit sau superficial. Cineva poate să afirme că tot românul e mioritic şi va greşi. Munteanul e răstit şi politicianist. Ardeleanul e pragmatic şi întreprinzător. Iar moldovenii? Molcomi şi contemplativi, romantici, săritori şi naivi, melancolici, resemnaţi şi fatalişti, inofensivi şi muncitori, ospitalieri şi glumeţi, creduli şi optimişti, tradiţionalişti, conservatori şi rezervaţi, toate acestea suntem noi, mioriticii moldoveni...

Descriptio Moldaviae IX

11.06.2007

Despre felul de cârmuire a Moldovei

Să ne oprim în primul rând, asupra titlului însuşi. La întitularea capitolului, Cantemir a folosit un cuvânt care s-a tradus printr-un arhaism, ce-i drept foarte potrivit epocii în care a fost scrisă lucrarea originală, dar pe care în zilele noastre l-am întâlnit doar într-un singur caz. Pe clădirea în care se afla direcţia colhozului din satul meu natal erau scrise doar două cuvinte: "Cârmuirea colhozului". Astfel, felul de administrare numit "cârmuire" mi se asocia întotdeauna cu un colhoz. Mai târziu, mult mai târziu, când nu mai exista nici colhozul din satul meu, şi, bineînţeles, nici cârmuirea lui, am întâlnit un străin, care a spus că în Moldova actul de guvernare ar trebui să fie simplu ca într-un colhoz, pentru că ţărişoara toată e cât un C.A.P. (totu-i relativ, bineînţeles), nici n-ai de ce să-ţi baţi capul. Cât e, să faci ordine într-un colhoz? După părerea acelui om, moldovenii ar fi putut demult să trăiască cel puţin ca estonienii. Tot aici trebuie adăugat că Moldova într-adevăr de multe ori a fost administrată ca un colhoz, unde totul era al tuturor şi totodată al nimănui. Acest din urmă fapt nu putea să nu ducă la erodarea simţului proprietăţii. Mai mult, munca în folosul comunităţii a devenit practic o muncă gratuită, una care nu costă nimic, iar un moldovean vă poate oferi un serviciu sau un lucru fără să ceară pentru el ceva, fenomen primit de mulţi străini deseori cu stupefacţie şi poate suspiciune. Nu vă speriaţi, este o acţiune caritabilă. Aşa e la colhoz.
Dacă analizăm evoluţia politică din punct de vedere cronologic, constatăm că primul deceniu al independenţei, mai exact anii ’90 ai secolului XX, am avut o ţară prezidenţal-parlamentară. Alegeam prin vot universal şi parlamentul şi preşedintele. Până acum am reuşit să alegem doi. Primul a fost Mircea Snegur, iar al doilea – Petru Lucinschi. Nu ştiu cum se întâmplă şi care sunt cauzele, dar pentru mulţi oameni aici, în România, numele celui de-al doilea preşedinte este practic necunoscut. Acesta însă a făcut o schimbare esenţială în felul de "cârmuire" a ţării, astfel încât în secolul XXI am intrat deja ca o republică parlamentară, în care de facto nu s-a schimbat nimic. Preşedintele care ar fi trebuit să aibă o funcţie aproape decorativă, şi să fie la mâna parlamentului, taie şi spânzură după bunul său plac şi după conjunctură, bineînţeles.

Acest din urmă paradox este doar unul din multele care ţin de subiectul în cauză. În general, libertatea ne-a luat pe nepregătite pentru că mulţi nici nu au înţeles de unde venim şi încotro mergem, astfel încât întregul proces de emancipare naţională şi dobândire a independenţei a fost supranumit "mişcare haotică a Ionilor", după unul dintre cele mai răspândite nume româneşti. Nici nu e de mirare, pentru că de aproape cinci secole am fost guvernaţi de străini, care hotărau în locul nostru ce e mai bine, corect, util şi important pentru noi. Iar când aceştia, stăpânii, ne-au lăsat, ca o pasăre care toată viaţa a petrecut în colivie ne-am pomenit în faţa uşii deschise fără să înţelegem la ce bun atâta libertate, ce să facem cu ea, cui să dăm raportul şi dacă nu-l dăm nimănui, atunci la ce bun să mai facem ceva, că nouă nu ne trebuie… Ne ajungea şi fărâma aia zilnică de pâine şi păhărelul cu apă sau vin. Nu am avut ambiţii, doar instincte. Mulţi erau convinşi de caracterul provizoriu al independenţei şi, ca în romanele lui Preda, unde lumea aşteaptă venirea anglo-americanilor, moldovenii aşteptau venirea nu ştiu cui, care să le dreagă ţara.

De la destrămarea URSS cursul politic al statului independent şi suveran Republica Moldova ar putea deruta orice analist. Şi cred că ar fi foarte complicat să definim clar vectorul dezvoltării noastre, iar amplitudinea zbaterilor ar putea buimăci pe oricine ar încerca să urmărească încotro se îndreaptă această ţară. (vorba aia: "cu fruntea ridicată-n sus, Moldova trage spre apus." Numai că nu se ştie care este acest "apus") De fapt, chiar la noi s-a şi născut definiţia acestei inconsecvenţe în ceea ce priveşte evoluţia politică, şi numele ei este "întoarcerea cu 380 de grade". Da, da, anume aşa s-a exprimat un preşedinte de Parlament, fapt, care confirmă încă o dată competenţa polivalentă a individului, la fel ca şi a multor altor colegi din instituţia respectivă. Şi de atunci ne tot poartă în jurul celor 380 de grade. Ba mergem cu războiul în Transnistria, ba cu pacea, ba semnăm acorduri cu separatiştii, purtăm negocieri cu ei, ba declarăm cu nu vom sta cu ei la o masă şi în general aceştia, separatiştii, nu sunt oameni de luat în seamă. Ba vindem ştampilele vamale aceloraşi separatişti, ba instaurăm blocadă economică. Tunăm şi fulgerăm de la preşedinţie că vom reunifica ţara în câteva luni şi apoi aşteptăm umili în faţa barierei din aşa-numita "vamă de la Bender" înconjuraţi de alaiul de SPP-işti ca să putem trece dincolo, în propria ţară. Ba declarăm că suntem un stat neutru, ba vrem să schimbăm Constituţia, ca să intrăm în NATO şi în acelaşi timp găzduim împotriva aceleiaşi Constituţii trupe străine în casa noastră. Am parcurs cu destoinicie drumul de la imnul naţional "Deşteaptă-te, române!" până la încercările de a declara limba rusă drept a doua limbă de stat. Iar în politica externă am întors căruţa de la unionism spre revenire în CSI, apoi spre Uniunea Rusia-Belarus, după care ne-am întors spre UE. Ca o fată mare care şi vrea şi se teme ne-am băgat şi ne-am retras dintr-o sumedenie de iniţiative fără vreun rezultat palpabil sau fără să ducem treaba la capăt.
Cea mai importantă problemă de politică internă, cea transnistreană a fost şi ea mânuită şi exploatată după bunul plac al fiecărui guvern. Au lipsit însă consecvenţa şi coerenţa şi mai ales insistenţa. Nu se ştie la ce au sperat preşedinţii şi guvernele R.Moldova, dar problema iată că de aproape două decenii rămâne nerezolvată. Bineînţeles, ne-au încurcat interesele mărunte, chiar personale care au stat şi mai stau în calea reîntregirii ţării.

În definitiv, la basarabeni este o vorbă care de multe ori explică toate năstruşniciile ce se dreg în ţărişoara aceasta: "jucatul de-a ţara-n bunghi". Vă veţi aminti de vorba aceasta de fiecare dată când veţi încerca să înţelegeţi ce se întâmplă cu Republica Moldova. Pentru că impresia pe care o produce această ţară, arată că mulţi, de la vlădică, la opincă, nici acum nu au înţeles că totul este adevărat. Că trebuie s-o conducă aşa, ca şi cum ar avea de trăit acolo o veşnicie, iar mai exact, lipsesc strategiile de lungă durată. Şi aceasta, probabil, va fi încă mulţi ani o mare problemă în "cârmuirea" ţării şi anume că cei, care guvernează ţara, sunt oameni de "sub vremi", care nu-şi dau seama că tot, absolut tot ce fac ei, ar trebui făcut bine şi pentru totdeauna. Că ţara asta e a noastră şi trebuie să o facem aşa cum ne place nouă în primul rând şi nu altcuiva, vecinului, străinului, veneticului etc. Că trebuie să avem grijă de ceea ce e mai important pentru noi, şi să nu tot ţinem cont de ce vor spune sau vor crede binevoitorii şi sfătuitorii de prin aiurea. Cu alte cuvinte, să avem capul nostru şi demnitatea noastră. Dar până se vor face toate astea, "să avem puţintică răbdare"...

Descriptio Moldaviae X

27.06.2007

Despre veniturile vechi şi cele de acum ale Moldovei

Bănuiesc că nu vom greşi mult, dacă vom spune că moldovenii nu sunt oamenii care trăiesc ca să câştige bani. Mai degrabă ei câştigă bani ca să trăiască. În fine, s-ar putea ca timpul să-i schimbe cu încetul şi să dea naştere unei noi specii de moldoveni, care vor scoate bani şi din piatră seacă şi vor face din aceasta un fel de a fi. Până acum însă, multă lume în Republica Moldova continuă să trăiască după vechile obiceiuri şi se mulţumeşte cu un loc de muncă “curăţel şi liniştit” care nu te lasă să mori de foame. Ce-i drept, nu te lasă nici să-ţi pui deoparte ceva bani, dar astfel de pretenţii sunt considerate mofturi. S-a constatat că dacă îi dai moldovanului o slujbă care să-i asigure o bucată de pâine, acesta nu va pleca de acolo în vecii vecilor. Poate doar silit de unele circumstanţe de forţă majoră, cum ar fi reducerea personalului, desfiinţarea instituţiei, tsunami, cutremur etc.

E adevărat, nu am alergat niciodată după venituri, profituri şi averi. Vorba clasicului: mereu ne-am apărat “sărăcia, nevoile şi neamul”, lucrurile la care altruist şi, într-o oarecare măsură, masochist, am ţinut şi mai ţinem. Cu tot paradoxul afirmaţiei, se poate spune că sărăcia noastră a fost unica noastră avere pe care nu ne puteam permite s-o pierdem, pentru că, aşa cum a spus un alt clasic, după sărăcie vine mizeria, iar mizeria este starea cea mai jalnică a omului, atunci când acesta nu mai are principii, nu mai are oprelişti şi este gata să facă orice pentru bani. Şi, la urma urmei, ce bogăţii puteai să-ţi aduni într-o ţară care şi-a schimbat stăpânii de 4 ori în ultimul secol? Bogăţia cere stabilitate, iar această din urmă condiţie ne-a cam lipsit.

Din această cauză, nu se poate pomeni vreo perioadă în care să se fi făcut bani (mulţi) în Moldova. Practic, tot timpul banii se aduceau din afară. Câteva decenii în urmă, când fabricile şi uzinele mai lucrau la maximă capacitate, moldovenii mergeau după „rublă lungă” la tăierea pădurilor din Rusia, la desţelenirea pământurilor în Kazahstan, la construirea transsiberianului, la exploatările petroliere din Siberia de vest ş.a.m.d. Şi astăzi, când industria stă în ruine, moldovenii pleacă „la câştig” în străinătăţi. Dacă ţineţi minte, un personaj din „Titanic” spunea, admirând uriaşa navă, că aceasta a fost făcută de irlandezi… 5000 de muncitori irlandezi! Când veţi merge prin sudul Europei sau pe la Moscova şi veţi vedea clădirile bine tencuite şi vopsite, străzile măturate, gândiţi-vă că, poate, toate acestea au fost făcute de moldoveni... mii de muncitori moldoveni. În general, până acum s-a dovedit că investiţia cea mai sigură din toate vremurile a fost investiţia în moldoveni. Aceştia din urmă au adus ţării tot ce-i trebuia. Bani, în primul rând. Nu neapărat mulţi, dar suficienţi pentru o existenţă sigură, aşa încât să guvernezi ţara fără să-ţi baţi capul cu reformele şi restructurările, fără să laşi lumea să moară de foame, dar şi fără să intri în mari cheltuieli cu salariile, pensiile, bursele, proiectele sociale etc. Spre deosebire de multe alte ţări, unde se poate şi lucra şi trăi, Republica Moldova a fost dintotdeauna considerată o provincie mărginaşă, „însorită”, pitorească, unde e bine să trăieşti şi să petreci. Dar nu şi să lucrezi, asta pentru că aici lucrul nu este plătit bine. Nu mai vorbim de acele vremuri când lucrul pur şi simplu nu era plătit sau plătit cu întârzieri de luni şi chiar ani de zile.

Desigur, Cantemir scria în perioada în care Moldova mai păstra faima veniturilor ei vechi, de pe urma vânzării hergheliilor de cai, cirezilor de vite, mierii etc. În secolele ce au urmat, toate aceste lucruri practic au dispărut sau nu mai aduc venituri la scara de altădată. Au apărut însă altele, care au ajutat moldovanului să-şi agonisească un ban în plus. Aşa cum în multe localităţi europene găsim monumente dedicate vacilor, cartofilor sau altor animale, plante şi produse care le-au adus faimă şi prosperitate, în Moldova, am spune, e cazul să se pună monumente pătlăgelelor (şi roşii şi vinete), cireşelor, caiselor, strugurilor, merelor şi tutunului. Când venea sezonul, moldovanul îşi încărca “Moskviciul” cu “producţie” şi pleca de-acasă. Pe vremuri, când vămile nu erau aşa de multe şi transportul era mai ieftin, ajungeam cu trenul la Leningrad, cu geamantanele şi lăzile pline cu fructele; alţii aterizau, la propriu şi la figurat, chiar la Murmansk, dincolo de cercul polar. Marile oraşe din partea europeană a URSS: Leningrad, Minsk, Moscova, Odesa erau pline cu fructele şi legumele din Moldova. Unde mai pui faptul că piaţa mare din Kiev oficial şi astăzi se numeşte “Basarabeană”, fapt care arată clar ce marfă şi ce negustori făceau regulă acolo.

Da, pământul, cel mai calitativ din Europa era exploatat la maximum, iar odată cu recoltele abundente, s-a dezvoltat şi una dintre cele mai competitive industrii, cea alimentară. Calitatea şi importanţa produselor fabricate în Moldova era apreciată într-atât, încât programul spaţial sovietic a fost “alimentat” cu mâncare moldovenească, una dintre cele mai “speciale” şi consistente fiind pireul din miez de nucă. Chiar şi balsamul “Sănătate” avea desenat pe etichetă un satelit şi un submarin atomic, fapt care demonstra publicul-ţintă al brand-ului. Desigur, nu mai puţin importantă a fost şi rămâne industria vinicolă. Aici Basarabia a fost şi rămâne de neîntrecut. Am putea spune că s-a investit atât în mijloacele de producţie, în tehnologie, cât şi în partea de marketing şi de promovare a imaginii. Vinurile şi alte băuturi fabricate în Moldova au devenit legende şi au creat în jurul lor o aură de licori cel puţin neobişnuite. Ca să aducem numai câteva exemple, putem numi emblema industriei vinicole, barza cu un strugure pe gât care, potrivit legendei, a salvat ostaşii asediaţi în cetatea Sorocii; vinul “Negru de Purcari” care, se zice, este servit la curtea reginei Marii Britanii; „oraşele subterane” de la Mileştii Mici şi Cricova cu cele mai mari depozite de vin din lume. O altă legendă este legată de strugurii din care se făceau vinurile noastre. Se ştie, că într-o primăvară interbelică viile franceze au fost bătute de un îngheţ, după care francezii, ca să-şi salveze clientela, au cumpărat pe ascuns strugurii din Basarabia şi au făcut din ei un excelent „vin franţuzesc”. Credeţi că cineva a simţit diferenţa? Până la urmă şi în politichia de pe Bâc s-a ajuns la apariţia factorului „vinicol”. Astfel, am fost şantajaţi cu stoparea accesului vinurilor noastre pe piaţa unor „ţări-prietene”, şi în acelaşi timp am reuşit să legăm prietenii între politicieni, care păreau incompatibili prin excelenţă. Ultimul exemplu fiind „donaţia” a 10000 de sticle din cele mai alese vinuri moldoveneşti către administraţia palatului Cotroceni.

Cu toate acestea, din păcate, problema tuturor timpurilor care a menţinut ţara în sărăcie a fost şi este proasta administrare a veniturilor, plus orientarea economică defectuoasă care a fost impusă ţării din diverse considerente politice. Iar exclamaţia lui Cantemir de acum câteva secole şi astăzi sună la fel de trist: “Iar acuma, vai! Moldova a căzut într-o sărăcie şi ticăloşie aşa de mare, încât abia se mai scoate a şasea parte din veniturile de altădată.”

Şi totuşi, mai este vreo speranţă pentru această ţară cu o agricultură degradată şi o industrie în prăbuşire? Probabil că da. Şi speranţa asta se numeşte ecologia. Iar ecologia înseamnă că Moldova mai are şanse să rămână o ţară bună pentru trai. Iar cu lucrul şi banii ne vom descurca noi, aşa cum ne-am descurcat şi până acum.