Pentru 27 August, Guvernul a anunţat paradă militară la Chişinău. Se zvoneşte că va fi mare animaţie. Premierul Filat, personal, va difila în faţă, cu steagul lui Ştefan cel Mare, luat în împrumut de la Bucureşti, pentru a da culoare «naţională» evenimentului şi a-i încuraja pe ruşi în ideea că moldovenii «de la Ştefan cel Mare se trag» şi nu din daci, şi nici romani.

Curios lucru. De unde până unde această idee năstruşnică cu parada militară? Ce avem noi de demonstrat? Suntem, cumva, o putere militară? O Americă? O Rusie? O Germanie, Chină, Japonie…? Ce vrem să demonstrăm, în afara unui spectacol politic de imagine, care, până la urmă, nu e clar, cui trebuie? Dacă după 20 de ani de independenţă nu putem trece liber Nistrul, dacă Parlamentul activează şi azi cu translatori din (şi în) limba rusă, dacă armatele ruse stau la Nistru, dacă rapturile teritoriale de-a lungul frontierei cu Ucraina continuă, dacă nu avem o Lege a Lustraţiei, dacă este necondamnat comunismul, dacă rămânem prizonierii CSI-ului, dacă la un pas de NATO nu suntem în NATO, dacă «7 Aprilie» a fost trădat, dacă deportaţii, deţinuţi politici şi luptătorii războiului de la Nistru sunt pe rol de cerşţetori, la ce bun, această paradă? Şi, în genere, la ce ne-a servit şi ne serveşte nouă Independenţa?

«Încremeniţi» în semi-independenţă

Aveam sau nu nevoie de Independenţă? Răspunsul, cel mai frecvent în mediile de opinie, este «da, aveam, pentru a ne rupe de Rusia». Bine, dar cine a avut nevoie de independenţă pentru a se rupe de Rusia, s-a rupt (avem cazul «Balticilor») noi, însă, rămânem şi azi cu «buricul netăiat». După 20 de ani de independenţă ne pomenim că am întârziat în independenţa noastră cu exact 20 de ani. Suntem unde eram. Încremeniţi într-o semi-independenţă, care nu duce nicăieri. Şi vom merge înapoi. Ultimele evoluţii în «dosarul transnistrean» asta indică. Europa şi Occidentul au obosit să ne împingă din urmă, să ne fie protectori, arbitri, avocaţi. Dacă nu era România, Rusia şi Ucraina ne înghiţeau demult. Noi şi aşa, de fapt, nu figurăm în strategiile geopolitice ruso-ucrainene (cine urmăreşte evenimentele) decât ca «zonă de tampon». Şi aceea divizată: până la Histru şi dincolo de el, în dependenţă de caz şi situaţie.

Nu suntem în NATO, suntem în CSI

În 20 de ani, ne-am jucat prea mult de-a Independenţa şi Suveranitatea. Şi azi nu suntem, la modul real, nici una, nici alta. Ne-am complăcut şi ne complacem într-o stare de fapt, care urma să aibă o cu totul altă finalitate logică.

Pentru noi Independenţa nu trebuia să însemne mai mult decât un act tranzitoriu, pentru a ieşi de sub ruşi, a condamna Pactul Ribbentrop-Molotobv şi a anunţa revenirea la situaţia pre-Pact, adică reunirea cu România.

Asta era nevoia şi rostul Actului de Independenţă, care a fost valabil, cel mai probabil, până în toamna lui 1992 (încheierea războiului de la Nistru şi demiterea premierului Druc). Tot ce a urmat mai departe a fost paradă şi joc de-a independenţa.

Abandonarea ideii de unire cu România nu a făcut decât să transforme, cu anii, Declaraţia de Independenţă într-un act de legitimare, în condiţii şi realităţi noi, a Pactului Ribbentrop – Molotov.

Da, situaţia este departe de a satisface sută la sută Moscova, dar ea şi-a păstrat instrumentele, prin care să influenţeze lucrurile pe direcţia convenabilă ei. Rusia este, oricum, într-o situaţie mult mai avantajoasă, decât dacă Independenţa trecea în Unire: nu suntem România, nu suntem în NATO şi UE, suntem în CSI, cu două enclave ruseşti — la Tiraspol şi Komrat, dependenţi de gazul rusesc, de piaţa rusească, de jocurile ruso-ucrainene în Transnistria, de prezenţa militară rusă la Nistru, de vechea nomenclatură şi politrucii sovietici de la Chişinău, altfel-zis, suntem la pripon. În schimb, vom avea, pe 27 August, paradă militară, cu steagul lui Ştefan cel Mare pe «catarg».

Lipsa mareşalului Antonescu

De la Marile Adunări Naţionale şi Poduri de Flori şi până azi, am avut parte de tot genul de parade şi spectacole politice. Şi? Ce s-a schimbat, în afară de regizori şi actorii din faţă? Jocul de-a Independenţa, pe cît a devenit de profitabil pentru unii (puşlamalele), pe atât a ajuns de dizolant şi sufocant pentru alţii (idealiştii). Avem cazuri nu doar de deprimare, ci de disperare până la alienare şi suicid, când oamenii şi-au pus capăt zilelor pentru că le-au fost furate idealurile.

S-ar putea ca undeva să existe şi o statistică în acest sens, însă, indiferent de faptul dacă există sau, fenomenul, în sine, este, indiscutabil, unul criminal. Citeam zilele trecute un interviu, în care cineva încerca să reacrediteze ideea că în 1991 nu era posibilă Unirea, fiindcă «manifestanţii, în adunările publice, nu au cerut decât despărţirea de URSS». Bine, dar cine le-a sugerat să ceară mai mult?

Parcă, la 1859, Moldova şi Muntenia s-au unit pentru că au cerut-o «manifestanţii»? Sau, la 1918, mulţimile au detreminat soarta Unirii? Dacă vota Parlamentul, votat era. Ori, dacă se trecea Prutul, într-o direcţie şi alta, trecut era. Am ratat şansa, deşi nu e ultima, s-ar putea să existe una şi mai bună la anul. Ceea ce este foarte important să însuşim (lecţia Nr. 1 a Independenţei) e ca lucrurile să nu mai fie lăsate la discreţia clasei politice, pentru că nu suntem nici la 1948, nici la 1859, nici la 1918… Nu v-aţi întrebat niciodată, de ce îl urăsc ruşii atât de mult pe Ion Antonescu? Pentru că a avut Cultul Onoarei. Iar ruşilor le plac plebeii.

Cine nu ştie ce vrea Rusia?

Independenţa noastră este groapa noastră. De 20 de ani tot vorbim de ea şi tot la timpul viitor. Ne agităm, ne amăgim de la un 27 August la altul, de la o campanie electorală la alta, în speranţa că vor veni cumva la «vârf» şi suveranii, capabili de sacrificiu. Uite că în 20 de ani nu s-a întâmplat, cu foarte mici excepţii, numai că aceste excepţii sunt, de fiecare dată, în minoritate şi nu au de făcut decât una din două: ori merg în opoziţie şi protestează gratuit, ori fac «alianţe» ocazionale, ca să poată (crede cineva) influenţa, din interior, politica la guvernare. Iluzii.

Nu are cum fi R. Moldova stat independent. Nu va accepta Rusia, necondiţionat, niciodată (şi alături de ea şi Ucraina) Transnistria ca parte componentă a unui stat, necontrolat de ele. Au trecut 20 de ani de «negocieri» şi «proiecte» în «dosarul transnistrean»? Cine nu ştie ce vrea Rusia? Cine pune la îndoială că Ucraina vrea mai puţin decât Rusia? Ce nu este clar, ce mai trebuie demonstrat, când lucrurile sunt la suprafaţă: dacă nu merge această independenţă şi vedem că nu va merge nici mai departe, decât în variantă rusească (semi-suverani, semi-independenţi) de ce să nu punem punct, s-o terminăm cu iluziile, să ne încolonăm fiecare de pe unde suntem — Sud, Nord, Centru şi să pornim spre Prut, dacă parlamentarii noştri nu au cum se ridica la nivelul Sfatului Ţării.

Noi suntem Ţara şi unde vom hotărâ să fie hotarul, acolo va fi. E greu începutul, că «mai departe,- vorba populară,- scrie în carte».