Interviu cu Iacob Lefter, tânărul care la 7 aprilie 2009 a arborat tricolorul României pe clădirea Preşedinţiei R. Moldova.  

Despre evenimentele care au avut loc în R. Moldova pe data de 7 aprilie 2009 s-a vorbit şi s-a scris mult în aceşti doi ani. Au fost aduse învinuiri de tot felul, declaraţii care mai de care, pedepsiţi „ţapii ispăşitori", lăsaţi în umbră „dirijorii", daţi uitării tinerii maltrataţi sau chiar ucişi şi multe alte fărădelegi care se întâmplă pe la noi în greul drum spre democraţie.

Despre cele petrecute în Piaţa Marii Adunări Naţionale la Chişinău am discutat cu unul din activiştii protestelor - tânărul Iacob Lefter, care a fost nu doar un simplu participant la eveniment, dar cel care a arborat drapelul României pe clădirea Preşedinţiei R. Moldova pentru, cum zice el, a aminti tuturor cine suntem de fapt. După doi ani de la acele evenimente Iacob vorbește pentru prima dată presei despre cele trăite. În exclusivitate pentru „Gazeta Basarabiei", martorul și participantul la evenimentele din 7 aprilie povestește despre cele petrecute în R. Moldova și, în particular, despre implicarea sa personală în evenimentele din acele zile de neuitat.

- Iacob, mai intâi vreau să știu dacă eşti de mult timp în Italia şi care sunt motivele aflării tale în ciubotă?

- În Italia sunt de puțin timp, iar motivul aflării mele aici nu cred că este diferit de cel al majorităţii confraţilor noştri, care încearcă prin muncă să-şi creeze un viitor cât de cât mai bun.

- În Moldova cu ce te ocupai? Știu că erai student la ULIM în Chișinău, la Facultatea de Istorie şi Relaţii Internaţionale. În afară de aceasta, care au fost activităţile și interesele tale pe parcursul ultimilor ani?

- Într-adevăr, eram şi încă mai sunt student. Însă activităţile mele nu se rezumau doar la studenţie. În 2010 am fost membru al „Parlamentului Tinerilor", proiect organizat de către Institutul Tineretului Guvernator, care simulează activitatea parlamentului „maturilor", am participat la diferite seminare de formare profesională, etc. Cea mai importantă activitate a mea este faptul că împreună cu 25 de tineri din oraşul meu de baștină, Nisporeni, fac parte din grupul „Faptă nu Vorbă", grup care nu este finanţat de nimeni în afară de tinerii participanţi şi care încearcă cu succes să răspândească adevăratele volori ale neamului românesc, a cărui parte suntem şi noi, cei de la est de Prut. În anul 2011 grupul„Faptă nu Vorbă", împreună cu multe grupuri de la est şi vest de Prut au iniţiat o campanie - „Acţiunea 2012", însă detaliile nu le expun aici pentru că ar lua mult timp. Cei interesaţi pot găsi mai multă informaţie pe internet.

- De ce ai venit în acea zi de 7 aprilie cu steagul României în piaţă, care era sensul? Erai decis deja că vei ajunge pe clădirea Preşedinţiei cu el sau a fost o simplă întâmplare?

- În primul rând doresc să menţionez faptul că, atunci când m-am pornit de acasă spre Piaţa Marii Adunări Naţionale, nici măcar nu îmi trecuse prin cap ceea ce avea să se întâmple ulterior. Tricolorul la fel nu a fost adus de mine. Prin mulţime fluturau o sumedenie di drapele, cu şi fără stemă. Ideea arborării tricolorului a venit spontan. Sincer să fiu, nu prea îmi aduc aminte în ce împrejurări anume, dar cred că a fost conştientizată şi realizată de către mine datorită faptului că ştiu şi recunosc, mă mândresc chiar, că fac parte din măreţul neam românesc. Aş vrea să menţionez aici că până şi R. Moldova a devenit stat aparte iniţial având ca simbol tricolorul fără stemă. Abia mai târziu a fost adoptată heraldica inspirată din cea a României actuale. Nu trebuie să uităm nici de faptul că mulţi soldaţi care au partipcipat la conflictul de pe Nistru au luptat sub tricolorul „curat". În fine, cred că am făcut acest gest pentru a aduce aminte tuturor cine suntem de fapt.

- Mulți cred că ceea ce ai făcut a fost dirijat de cineva din umbră. Adevărat sau nu, totuşi cum ai reuşit să treci paza și să ajungi pe acoperiş, te-a ajutat cineva?

- După părerea mea, evenimentele care a avut loc atunci poate au şi fost dirijate. Nu ştiu de cine şi cum, rămâne de văzut dacă vom afla vreodată. Afirm cu toată responsabilitatea că eu personal nu am fost dirijat de nimeni. Altfel cred că nu eram sancţionat cu o amendă bună şi alte „bătăi de cap" pe care le-am avut. Ţin să menţionez că paza nu era pur şi simplu în acel moment în Preşedinţie. Atâta timp cât m-am aflat eu acolo, nu am avut obstacole. Sentimentele au fost unice, atât de mândru cred că m-am simţit pentru prima dată. Când am coborât jos, în holul Preşedinţiei, poliţiştii nu erau surprinşi, fapt ce mi-a dat de înţeles că erau la curent cu ceea ce se întâmpla pe acoperiş, adică despre celelalte arborări care au avut loc. Pe acoperiş am văzut şi drapelul UE, nu ştiu cine l-a adus.

- Ce făceau tinerii noştri în piaţă? Cum erau trataţi de autorităţi și oamenii simpli?

- În piaţă am stat trei zile – 6, 7 şi 8 aprilie. De fapt, în afară de acele zile, în special 7 aprilie, nu cred că am mai văzut aşa unitate şi înţelegere a poporului. Dau chiar câteva exemple: dacă îmi era sete, puteam să apelez la prima persoană pe care o vedeam şi nu eram refuzat, dimpotrivă, mă servea ca pe un frate; seara persoanele mai în etate ne-au adus de mâncare. Un alt exemplu, dar mai trist, este că atunci când o domnişoară era bătută cu picioarele de un poliţist, au sărit în ajutor cei din preajma ei, care nici nu o cunoşteau. În ceea ce priveşte liderii politici, pot să zic că o parte din ei s-a purtat bine cu noi. Ceea ce se întâmplă după ce au fost aduşi la putere de tinerii maltrataţi cu cruzime e deja foarte discutabil.

- Faptul că ai fost cel care a arborat steagul pe clădirea Preşedinţiei, şi nu doar un simplu participant la eveniment, a schimbat ceva în viaţa ta? Au fost consecinţe restrictive, un dosar sau altceva de genul acesta?

- Nu pot să mă plâng, din stimă față de cei care au suferit mai multe dureri fizice și tortură în acele zile. Am avut unele probleme la Universitate – restanţe, examene întârziate şi altele. Familia a suferit mai mult moral, pentru că pentru un părinte nu este uşor atunci când copilul este interogat la procuratură. Toate aceste încercări m-au făcut mai puternic şi mai motivat pentru a duce la capăt ceea ce am pornit.

- Cum vezi situaţia politică din R. Moldova astăzi, după doi ani de la evenimentele din 7 aprilie?

- Este o întrebare la care aş avea de spus foarte multe, dar o să încerc totuşi să fiu mai laconic. Partidul Comuniştilor a rămas ceea ce a fost – un grup de făţarnici, care duce lumea în eroare. Cred că nu trebuie să vorbim mult despre ei, pentru a nu le face publicitate. AIE- ul în majoritate nu a satisfăcut nici măcar zece procente din ceea ce aşteaptă populaţia de la ei. Ştiu că este nevoie de timp pentru a simţi ceva schimbări, dar cu acest ritm vom avea nevoie de foarte mulţi ani. Este important să nu uităm că puterea e în mâinile poporului şi, pentru a trăi mai bine, trebuie să ne intereseze soarta ţării, să fim mai activi, mai uniţi, şi atunci vom schimba lucrurile spre bine.

- Ce dorești să faci în Italia? Eşti gata, într-un mod sau altul, să duci „cauza" ta mai departe?

- În primul rând vreau să-mi găsesc un serviciu pentru a mă întreţine. Despre stabilirea completă aici – nici vorbă, locul meu este acasă. Cât despre „cauză", o să încerc din răsputeri să continui ceea ce am început. Ar fi bine s-o fac împreună cu moldovenii din Italia, cu toţi cei care nu sunt indiferenţi față de ţara lor. Sunt sigur că ei sunt mulţi şi îmi doresc să-i cunosc şi să realizăm multe împreună. Unde-s mulţi, puterea creşte.