MEMORIE // 101 victime, 12 ani de durere

Un complex memorial, evocând victimele regimului sovietic, a fost ridicat la Pruteni, Făleşti. Complexul este alcătuit dintr-o capelă, o troiţă în stil maramureşean şi o lespede de marmură pe care au fost incrustate numele a 101 persoane din comuna Pruteni, deportate sau omorâte în timpul foametei din 1946–1947.

Miercuri a fost sărbătoare la Pruteni, Făleşti. De Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, prutenencele au pregătit casa şi au umplut masa cu bucate. E hram în sat. În această zi însă, oaspeţii au fost nevoiţi să mai aştepte ca să se înfrupte din bucatele alese. Cu mic, cu mare, locuitorii localităţii s-au adunat în centrul satului pentru a participa la sfinţirea complexului memorial dedicat celor supuși represiunilor politice și deportărilor de către regimul sovietic, precum și sutelor de localnici care au decedat în urma foametei organizate de regimul stalinist (1946–1947). 

101 victime

Astfel, pe la amiază, centrul satului s-a umplut de oameni, precum şi de maşini cu numere speciale, dovadă că au sosit şi oaspeţi de vază din capitală. Peste drum de gimnaziul din localitate, şi-a găsit loc o capelă, unde toţi doritorii pot intra şi aprinde o lumânare, o troiţă în stil maramureşean şi o lespede din marmoră, pe care au fost incrustate numele celor 101 victime din satele Drujineni, Morozeni, Cozmenii Vechi, Coiceni și Valea Rusului, localităţi ce fac parte din comuna Pruteni.

Veaceslav Țâbuleac, unul dintre fondatorii postului de radio „Vocea Basarabiei”, precum şi cel care a lansat ideea afirmă că edificarea complexului costă câteva sute de mii de lei, donații făcute sub formă de bani, materiale de construcții, dar și muncă neremunerată a mai multor persoane născute în această localitate. De asemenea, la ridicarea complexului memorial au contribuit un număr mare de oameni din alte localități ale Republicii Moldova. „Faptul că ne-am unit şi am ridicat acest monument este o dovadă clară că, deşi naţiunea noastră a fost divizată, a păstrat vie memoria celor care au suferit”, a menţionat Ţâbuleac, originar din comuna Pruteni. 

Surghiunul impus

„Căzând în dizgraţia puterii sovietice, mulţi moldoveni au fost obligaţi să ia calea surghiunului. Acum putem spune că au fost oameni nevinovaţi, au fost duşi în lagăre, le-a fost confiscată averea şi au trăit toată viaţa cu stigmatul de duşman al poporului”, spune Mihai Şleahtiţchi, consilier al preşedintelui RM, Nicolae Timofti. Acesta a ţinut să menţioneze că, dacă nu ar fi fost decesul mamei preşedintelui, acesta ar fi împărtăşit emoţiile durerii alături de pruteneni.

„Acest monument este un omagiu adus celor care au avut de suferit de pe urma unui regim pe care nu ni-l mai dorim. Au avut de suferit pentru că au fost cei mai buni”, a menţionat Petru Liţiu, consulul României la Ungheni.

Odată rostite discursurile oficialilor, au venit la microfon rudele sau persoanele care au avut de suferit. Atunci când îşi aude numele, un bărbat din cei prezenţi spune: „Eu am dat deja interviu”. „Trecem atunci la Olimpia Negoiţă”, se aude de la microfon vocea prezentatorului. Absenţi sau plictisiţi de discursurile oficiale, sătenii parcă se dau mai aproape şi ciulesc urechile atunci când vine femeia: „Mulţi mă întreabă cum de ţin minte prin ce am trecut. Unii spun că nu cred. Eu aş putea uita ce am mâncat dimineaţă, iar durerea de atunci rămâne în inimă”.

„Am dat interviu!”

Istoria amară a Olimpiei Negoiţă a smuls lacrimi de la toţi cei prezenţi. „De ce m-au dus de acasă în 1949, atunci când aveam doar cinci ani? De ce mama l-a născut pe fratele meu în tren”, începe Olimpia Negoiţă. „Pentru tricolorul de care nu a vrut să se despartă tata. După naştere, mama a stat cinci zile fără cunoştinţă. Tata lucra şi seara, îi dădeau 400 de grame de pâine de secară uscată şi murată în apă de omăt.

Mamei îi dădeau 300 de grame. Eu mă ţineam de fusta mamei şi-i spuneam să-mi mai dea o bucăţică. Lucrau în frig, aşa că mama ieşea din spital şi tata intra. Cu ce puteam să-i ajut eu, o copilă. Ne-au mâncat ploşniţele acolo, trăiam în bordei”, îşi aminteşte femeia.

„În 1953 a murit Stalin. Îmi amintesc că era la şcoală, profesoara ne-a anunţat cu lacrimi în ochi şi ne-a dat drumul acasă. Când am venit acasă, tata nu înţelegea de ce nu sunt la şcoală. Când i-am spus, a ieşit din bordei şi, de bucurie, a început a dansa în jurul hogeagului. Copilăria pe care am avut-o nu o doresc nici puiului de şarpe”, se aude vocea tristă a femeii. 

Dansul împrejurul hogeagului

Ca să-şi ascundă lacrimile din colţul ochiului, prezentatorul îi invită pe cei prezenţi la masă. Sprijinindu-se de baston, o bătrânică încearcă să urce scările pentru a se apropia de lespede pe care e gravat numele părinţilor săi. „Eu sunt singură la părinţi, eram măritată cu un băiat care a fost pe front, de aceea pe mine nu m-au dus în Siberia”, începe să ne spună Ecaterina Negoiţă. „Pe mama şi tata i-au luat şi i-au dus regiunea Kurgan, raionul Vernogolovsk, selsovietul Donovsk, Siberia”, îmi spune femeia adresa memorizată acum mulţi ani.

Aceasta povesteşte că părinţilor săi li s-a spus să se apuce de treabă, să nu se vaiete, deoarece „au fost deportaţi aici pe vecie”. Spune că a aflat mai târziu cine l-a trimis la capătul lumii. „În mahala era un fin botezat de mămuca (bunica) mea. Venea la noi toamna şi-l ajuta pe tata la adunat porumb, iarna tata îi dădea ciocleji de foc. Dacă nu avea de mâncare, bunicii mei aveau oi, mama le dădea în şervet şi oleacă brânză, oleacă de făină de popuşoi. Acesta a spus că a slujit la noi. Mai trebuia un martor, s-a iscălit un vecin de mai la deal de noi”, îşi aminteşte cu durere femeia în timp ce ne apropiem de lespedea rece. 

O scrisoare pe lună

Ochii se umezesc, iar mâna se îndreaptă spre două nume. „Iată tata, mai jos e mama. Cinci ani au stat în Kurgan. Primeam o scrisoare pe lună de la ei. Ea era bătrână, nu ştia carte, ne scria un tânăr. Eu le trimiteam colet o dată pe lună: fasole, nuci, făină, ca să aibă ce mânca”, povesteşte bătrâna, sprijinindu-se de braţul meu.