Săptămâna trecută, revista bucureşteană „Dilema Veche”a publicat un dosar consacrat culturii româneşti din Republica Moldova. 

Una dintre întrebările pe care le-au pus cei care au meditate asupra specificităţii culturii basarabene e cât de cunoscută e în România. S-au pronunţat pe marginea acestui subiect cunoscuţi critici literari din Bucureşti şi scriitori basarabeni în vogă, unii dintre care, stabiliţi în România. Dosarul a mai cuprins şi un poem al lui Alexandru Vakulovski, dar şi o anchetă despre dificultăţile pe care le-au întâmpinat tinerii intelectuali basarabeni peste Prut. Din câte ne-a spus Marius Chivu, redactorul-şef al publicaţiei, „Dilema Veche” va dezvolta dosarul şi în alte numere. Publicăm mai jos două texte din acest număr. (D.C.)

Marius Chivu

RO + RM = ?

În afară de O-Zone, ce mai ştim despre cultura basarabeană? Exact! Nu ştiu la ce a folosit „podul de flori de peste Prut“, dar trafic cu produse culturale nu prea s-a făcut. A existat retorica patriotică postdecembristă, au existat, poate, şi sentimente sincere de dragoste, dar interesul a murit repede şi nimeni nu s-a preocupat să-l stârnească cu adevărat şi, mai ales, să-l întreţină. Nici măcar din punct de vedere politic. Tinerii basarabeni au venit să studieze la facultăţile din România, unii au rămas, după ce au trecut prin peripeţii birocratice, şi au făcut câte ceva în arta vizuală, în literatură, muzică sau teatru. Despre artiştii rămaşi dincolo de Prut nu ştim însă mai nimic. Aceia reprezintă nu una, ci două, poate chiar trei generaţii pierdute. Scriitorii basarabeni din generaţiile mai vechi nu se găsesc în librăriile româneşti, pentru că editurile nu sunt interesate de ce se scrie în Republica Moldova. Nu se poate ca scriitorii basarabeni să nu călătorească la târguri de carte, festivaluri şi colocvii în România sau să nu aibă în bibliotecile şi librăriile de acasă cărţile şi revistele - toate cărţile şi revistele - tipărite în ţară. Şi viceversa. Nu cred că literatura română îşi permite un asemenea lux: să nu cucerească piaţa basarabeană şi să nu-i folosească resursele creative!În septembrie 2010 s-a deschis un Institut Cultural Român la Chişinău, care a mai animat lucrurile: scriitori, pictori şi cineaşti români au putut merge în Republica Moldova să-şi întâlnească publicul şi colegii; mai nou există şi un Festival al Zilelor Literaturii Române la Chişinău şi un Festival al Filmului Românesc. Cu toate astea, e prea puţin şi persistă un dezechilibru de cunoaştere reciprocă în defavoarea ambelor părţi (numiţi un regizor basarabean contemporan!), căci, în chestiunea culturii, nimeni nu e scutit de pierderi. Vorbim şi creăm în aceeaşi limbă, dar nu suntem interesaţi să ne ascultăm. Ăsta e autism. Până nu ne vom cunoaşte unii pe alţii cum trebuie, dincolo de complexe şi prejudecăţi, până ce culturile noastre nu vor comunica şi nu se vor topi – aşa cum e firesc, din motive istorice şi lingvistice - într-una singură, „Basarabia e România!“ va rămâne în continuare doar un slogan vopsit pe ziduri şi pe garduri .

Mitoş Micleuşanu

- ce am descoperit, ce am adus -

(…) La Bucureşti m-am apucat de scris tot mai apăsat, iar prin 2003 a luat naştere proiectul „Planeta Moldova“. Încă din perioada liceului, la Chişinău, obişnuiam împreună cu fratele meu, Radu, să înregistrăm scenete absurde la un casetofon mono, rusesc. Apoi am continuat tradiţia la Cluj, împreună cu un bun prieten, Valentin Maslov, realizând câteva perle aberante de teatru radiofonic. În cele din urmă, treaba s-a cristalizat la Bucureşti, când împreună cu vărul meu, Florin Braghiş, am „stabilizat“ tendinţa nestăvilită de a satiriza tot ce mişcă. Tot în acea perioadă am scos primul volum de proză Organismecanisme, după ce Ruxandra Cesereanu m-a recomandat ca „prozator promiţător“ lui Marin Mincu. La Bucureşti, „Planeta Moldova” a prins contur şi s-a mai ramificat, fiindcă am început să înregistrăm şi muzici. În câteva zile am pus la cale un site,www.planetamoldova.net, iar scenetele şi câteva piese au ajuns în reţea. Efectul a fost neaşteptat, ca să nu spun exploziv. Iniţial, am crezut că demenţa va fi gustată în special de basarabeni, conceptul axându-se pe tragicomedia politică şi socială din Moldova. Însă, după ce românii au reacţionat şi ei, ne-am dat seama că am subestimat percepţia lor. Era şi de aşteptat, noi fiind oarecum autişti, sau mai bine zis introvertiţi. Ne-a fost destul de clar că „Planeta Moldova” nu se adresa unui grup restrâns. Ecourile au venit de pretutindeni, inclusiv din străinătate.

Revolta noastră „jucăuşă“, dar acidă, s-a bazat pe spontaneitate şi pe un soi de „refuz estetic“. Nu ne-a mai fost frică să cădem nici în ridicol, nici în pornografic, fiindcă nu ne-a mai interesat părerea celor din jur, cel puţin în timpul înregistrărilor. Ne deconectam şi lăsam instinctele să dicteze, fără să cenzurăm aversiunea faţă de totalitarism, militarism, violenţă, ignoranţă, decadenţă, ipocrizie şi puritanism. Şi, cum nu există aversiune fără magnetism, scenetele noastre au fost percepute la justa lor „subvaloare” în România, chiar dacă printr-un filtru argotic oscilând între morbid şi obscen. Spaţiul ex-sovietic a fost extrem de fertil, mai ales că ne-a permis, de mici, accesul la cultura rusă.

Combinaţia a ieşit, cred eu, pe cât de dubioasă, pe atât de inspirată şi creativă. Diferenţa dintre cultura rusă şi cea română, dacă îmi permiteţi această riscantă comparaţie, este cât se poate de subtilă. Românul are înclinaţii spre un fatalism masochist, în timp ce rusul tinde spre un fatalism ceva mai sadic. În combinaţie, putem obţine „orori cu ştaif“. Acesta este domeniul meu. Artistul român din spaţiul ex-sovietic este un „specialist“ în sado-masochism intelectual. Poate că nu întrece gazdele în ale masochismului şi nici pe ruşi în sadism, dar le combină spectaculos, asta sigur. Fiindcă e modul nostru de viaţă, dincolo de comedie, dincolo de show. Suntem cu toţii nişte cheaguri de necesităţi şi emanaţii, cu aspiraţii. În travalii şi transpiraţii. Iată şi hip-hop-ul nostru cel de toate zilele. (…)