Asistăm la o resurecţie a genului epistolar: Igor Dodon le scrie o scrisoare „colegilor din Consiliul municipal Chişinău” pe tema „Să înlăturăm piatra dezbinării şi să purcedem la consolidarea şi protecţia socială în Chişinău”.

Frumoasă metaforă: piatra dezbinării. Şi care e acea piatră care ne dezbină? Dacă ai răbdare să citeşti scrisoarea, dai de ea pe la mijlocul textului. E a patra. Primele pietre sunt: 1. asigurarea cu compensaţii a păturilor cele mai vulnerabile ale populaţiei; 2. oferirea de acele înlesniri sociale, care au fost anulate de consiliul municipal precedent; 3. redresarea de urgenţă a situaţiei criminogene. Sunt convins că aceste trei pietre au fost puse de formă, ca să se vadă mai de departe cea de-a patra, care se numeşte „dezbinarea din societate”, iată cum arată:

„Trebuie să încetăm cu segregarea şi discriminarea oamenilor; mă refer aici la criteriile etnice şi ideologice. Noi până astăzi avem în centrul oraşului o piatră-monument care nu ne uneşte, ci ne dezbină. Şi mai este şi nelegitim amplasată. Este vorba despre piatra lui Ghimpu, dedicată „ocupaţiei sovietice”. Această piatră sfidează memoria celor care au luptat pentru eliberarea Moldovei de sub ocupaţia fascistă, sfidează memoria părinţilor şi buneilor noştri. Ea este un simbol al politicii confrontaţioniste din anii 90, care a generat conflictele din Transnistria şi Găgăuzia. Cum avem de gând să câştigăm încrederea Transnistriei astăzi, cu asemenea abordări războinice? Această piatră, numită şi piatră a ruşinii şi a iresponsabilităţii liberale, provoacă şi astăzi la ură şi conflicte. Şi nu doar în plan intern, ci şi în plan extern. Eu cred că ajunge să ne jucăm de-a istoria şi identitatea. Ajunge să distragem atenţia de la problemele sociale la probleme identitare şi ideologice. Ajunge să instalăm pietre care să divizeze oamenii în tabere. Trebuie să scoatem această piatră a urii şi dezbinării, să punem punct pe asta şi să trecem la rezolvarea problemelor sociale, care sunt cu adevărat prioritare”.

Cred că cititorul a înţeles despre ce se vorbeşte în propoziţie. Textul de mai sus e de un cretinism politic atât de avansat încât mă salvează de supliciul de a-l comenta. Că prin guriţa lui Dodon vorbeşte Moscova nu e nicio îndoială, dovadă că nu-l deranjează căpăţânile de bronz şi de lut ale lui Ilici care n-au dispărut din Moldova şi la care Dodon depune flori de două ori pe an. Altă dovadă e că în susţinerea scrisorii lui Dodon a sărit găgăuzul Formuzal de la Comrat.

Nu aş fi scris aceste rânduri dacă nu aş fi asistat zilele acestea la o adevărată campanie de glorificare a lui Dodon. Ciudat lucru! În timp ce unii comunişti, colegi de partid ai lui Dodon, tac, cu subînţelesuri, iar alţii îl critică, în fruntea campaniei de lustruire a imaginii lui Dodon s-au postat unii analişti politici din tabăra anticomunistă. Înţeleg de ce se face acest tămbălău mediatic pro-Dodon - se mai speră la votul lui în bătălia pentru funcţia de preşedinte. Dacă un asemenea politician (care a scris rândurile de mai sus) e perceput ca un salvator al Alianţei, deci al valorilor naţionale, democraţiei şi vectorului proeuropean al R. Moldova, înseamnă că ceva grav se întâmplă cu noi.

Insist asupra unui lucru: nu „tezele” comunistului Dodon mă deranjează, ci epitetele penibile ale anticomuniştilor care-l laudă pe Dodon. Aici trebuie căutată piatra prostiei şi laşităţii noastre. Când Dodon este numit „politician din noua generaţie, de mare perspectivă”, mă întreb despre ce „perspectivă” e vorba? Nu vă este frică de o asemenea perspectivă? (Întrebarea e pentru toţi, nu numai pentru analiştii care lucrează cu ziua pe la unele partide şi pentru idioţii utili.) Nu vă trec fiorii?

Atunci mai citiţi o dată fragmentul cu pricina din epistola lui Dodon.