Am enumerat în titlu toate numele din aşa-numitul „grup Ilaşcu” pentru a respecta pe fiecare dintre cei care au suferit mult prea mulţi ani. M-am întâlnit cu Alexandru Leşco, Andrei Ivanţov, Tudor Petrov-Popa la Bucureşti, după ce se întorseseră din Statele Unite dintr-o călătorie făcută acolo la invitaţia National Endowment for Democracy. Probabil că vocile acestor oameni care au cunoscut mult prea bine regimul de la Tiraspol ar trebui să fie mai des auzite în legătură cu conflictul transnistrean. Mult prea mulţi oameni, oficiali şi neoficiali, analişti şi paraanalişti îşi dau cu părerea despre Transnistria. Oameni ca cei enumeraţi mai sus, care ştiu mai bine decât oricine care este situaţia reală, preferă de multe ori să tacă şi să privească.

Grupul celor întemniţaţi ilegal zeci de ani de regimul ilegal de la Tiraspol are de partea sa o decizie a Curţii Europene a Drepturilor Omului. O decizie care condamnă Federaţia Rusă şi în acelaşi timp o decizie care este lăsată deoparte, uitată, golită de orice semnificaţie. Discuţiile se îndreaptă în alte direcţii, ocolesc documentul în care se spune negru pe alb că: „Autorităţile ruse au contribuit atât militar cât şi politic la crearea unui regim separatist în regiunea Transnistriei care face parte din teritoriul Moldovei. Chiar şi după armistiţiul din 21 iulie 1992, Rusia a continuat să susţină din punct de vedere militar, politic şi economic regimul separatist, permiţându-i astfel să supravieţuiască, întărindu-se şi obţinând o anumită autonomie faţă de Moldova". Destul de greu de imaginat rolul de garant al rezolvării unui conflict tocmai din partea unui stat care a provocat respectivul conflict.

Poate că prezenţa în Occident a grupului Ilaşcu, Leşco, Ivanţoc, Petrov-Popa, Godiac ar trebui să fie mult mai insistentă, poate că mărturiile lor ar trebui să fie promovate mai intens. Însă în realitatea zilnică acest lucru nu se întâmplă. După cum spunea Alexandru Leşco la Bucureşti după întoarcerea din SUA: „Suntem persoane non grata la Tiraspol şi aproape persoane non grata la Chişinău”. Probabil că mărturia lor ar împiedica diversele memorandumuri şi planuri, chiar dacă este o mărturie susţinută de o decizie CEDO care spune pe nume vinovaţilor. Întrebaţi de ziariştii din Bucureşti dacă sunt membri ai vreunui partid, Alexandru Leşco şi Tudor Petrov-Popa au negat, însă Andrei Ivanţoc le-a amintit zâmbind „Am fost membri ai Frontului Popular... acum nu mai există Frontul”. Leşco a menţionat în treacăt că au fost solicitaţi de unele partide politice, dar au preferat să stea deoparte. Din păcate, cei care au făcut ceva sunt acum siliţi să stea deoparte. După cum spunea Andrei Ivanţoc: „Am primit vreme de şase luni un ajutor de şomaj de 250 de lei moldoveneşti, apoi Marian Lupu a zis de noi că suntem bandiţi, acuma stăm acasă”.

Ştefan Urâtu, şi el arestat de autorităţile de la Tiraspol, care i-a însoţit pe cei trei în deplasarea lor la National Endowment for Democracy din SUA, a sintetizat în câteva cuvinte esenţa conflictului transnistrean: „Această porţiune secesionistă este controlată de un grup de oameni înarmaţi veniţi de prin alte părţi care şi-au impus voinţa în faţa populaţiei autohtone”. Cine sunt bandiţii?