Istoricii spun că forţa militară a armatei lui Ştefan cel Mare nu se baza pe ţărani luaţi de la coarnele plugului. Din contră, nucleul armatei care zdrobea pe otomani, unguri şi poloni era format din soldaţi profesionişti şi războinici experţi în tacticile de gherilă.

Pe 10 ianuarie 1475, lângă Vaslui, pe locul numit ”Podul Înalt”, voievodul Moldovei Ştefan al III-lea Muşat zis ”cel Mare” a uimit întreaga  Europă. Cu aproximativ 40.000 de ostaşi, după alţii - 33.000 de oameni, a zdrobit oastea otomană de aproximativ 120.000 de oameni, după cum spune cronica moldo-polonă, condusă de Suleiman Paşa. Era un miracol, având în vedere forţa şi calitatea armatei otomane, probabil cea mai puternică din lume în secolul al XV lea. Practic voievodul moldovean a stăvilit tăvălugul otoman care după Moldova s-ar fi revărsat către Polonia şi Ungaria.

Nu a fost o întâmplare însă şi nici miracol, după cum o arată cele 43 de bătălii din 45 câştigate de voievodul moldovean, în faţa unor armate superioare numeric, logistic dar şi ca echipament militar. Ştefan cel Mare, cu trupele moldoveneşti, a învins celebra ”armată neagră” a lui Matei Corvin la Baia, uriaşa forţă înzăuată a cavaleriei poloneze condusă de Ioan Albert în Codrii Cosminului şi în repetate rânduri oastea otomană. Prin prisma cercetărilor de istorie militară şi a cronicarilor au fost scoase la iveală secretele sistemului militar al lui Ştefan cel Mare. Practic, se arată cum reuşea voievodul moldovean să câştige bătălie după bătălie.

Greul războiului era dus de misterioşii ”viteji”

Istoria şi cinematografia propagandistă a ”Epocii de Aur” prezenta aceste realizări militare excepţionale pentru un stat medieval mic şi ”tânăr” ca o consecinţă a mobilizării patriotice a moldovenilor. Ţăranii luaţi de la coarnele plugului fiind cei care, mânaţi de iubirea de ţară, zdrobeau cu furci şi coase ienicerii otomani sau cavalerii înzăuaţi. Istoricii specializaţi în istorie militară spun însă că de fapt ”pălmaşii” care făcea parte din ţărănimea dependentă nici măcar nu erau convocaţi la oaste. În fapt recrutarea respecta principiile medievale. Cei cu pământ răspundeau în baza obligaţiilor feudale chemării la oaste. Practic în armata lui Ştefan cel Mare intrau doar ţăranii liberi, posesori de pământuri şi care făceau parte din obştile răzeşeşti. ”Din faptul posesiunii sau folosirii solului de către toţi reiese, ca şi în trecut, principiul de bază al formării oştii, al obligativităţii apărării moşiei de care se folosea”, preciza generalul Radu Rosetti în ”Istoria artei militare a românilor”.

Răzeşimea alcătuiau ”oastea cea mare”, trupe care completau de fapt oastea în vremuri de mari restrişte, precum invazia otomană din 1475 sau cea poloneză din 1497. Specialiştii spun că de fapt Ştefan cel Mare şi marele portar al Sucevei, care era şi comandat militar se baza pe ”oastea cea mică”, adică 12.000 de oameni după cronicarul polonez Ja Dlugosz în ”Historia Polonica”. Practic aceşti 12.000 reprezentau oastea permanentă, soldaţii profesionişti ai Moldovei.

În rândul acestora se distingea un corp de elită numiţi ”viteji”. Aceştia erau în mare parte răzeşi şi mici boieri din contigentele de oameni loiali voievodului. A. D Xenopol, consideră că erau trupe de cavalerie de elită, experţi în mânuirea sabiei, lăncii, dar şi a trasului cu arcul din goana calului. ”Vitejii, aidoma cavalerilor occidentali, îşi regăsesc raţiunea existenţei lor în războaiele purtate de suveran; nu întâmplător, prezenţa lor în cronică se face simţită în preajma evenimentelor aflate în legătură cu fapte de arme. Dacă stăpânirea unei suprafeţe de pământ era semnul distinctiv al unei demnităţi nobiliare, calitatea de „viteaz” reprezenta împlinirea unei vocaţii şi, de ce nu, a unei meniri: aceea de războinic”, precizează istoricul Constantin Crăescu în articolul său ”Vitejii lui Ştefan cel Mare”.

Misterioşii ”viteji” sunt prezentaţi în aproape toate cronicile. Sunt mereu în preajma domnului, nu par să aibă ranguri boiereşti importante şi sunt mereu lăudaţi de voievozi şi cinstiţi la ospeţele de după bătăii. ”Mitropolitul cu tot clerul bisericesc i-au făcut o întâmpinare minunată şi frumoasă, dar mai ales proslăvind pe Dumnezeu pentru toate câte dăruise robului său, Ştefan voievod. Şi atunci a făcut acolo mare ospăţ mitropoliţilor şi vitejilor săi”, se arată în ”Letopiseţul anonim” al Moldovei. Nu se spune însă cine sunt şi de unde provin. Mulţi istorici cred că provin din rândul răzeşilor, adică al ţăranii înstăriţi sau al micilor boieri care erau foarte credincioşi voievodului.

„Numărul vitejilor era în jur de 3.000 în veacul al XVI-lea; în luptele lui Ştefan cel Mare ei sunt strălucita cavalerie boierească nimicită numai la 1476, în lupta de la Valea Albă, pentru a fi apoi făcută din nou”, preciza şi istoricul Nicolae Iorga. Se pare că aceste trupe de elită erau în special de cavalerie, dar puteau luptau şi pe jos după cum o arată la Valea Albă, când fără posibilitatea de a se mai retrage descalecă şi luptă ca o adevărată confrerie războinică cu un adevărat cod de onoare, până la ultimul om, aducând însă pagube uriaşe otomanilor. Practic sunt prezenţi în toate mărturiile despre campaniile militare ale lui Ştefan, atât la Vaslui, la Valea Albă, la Războieni, Chilia, Cetatea Albă, Codrii Cosminului sau în expediţiile de pedepsire ale Ţării Moldovei. Sunt trupele de şoc cel mai bine echipate, dar care sunt cumva la marginea societăţii, nu fac parte din nicio categorie socială, doar din casta războinică. Asta bănuiesc istoricii precum Xenopol sau Iorga că era singura lor preocupare.  

Călăreţii Moldovei, războinici de temut

Istoricii spun că un alt atuu al oastei lui Ştefan cel Mare, aproape necunoscut până în prezent, era mobilitatea foarte mare. Practic armata moldovenească era capabilă să parcurgă 120 de kilometri în doar două zile, cum s-a întâmplat după bătălia de la Vaslui. Ad Xenopol dar şi generalul Radu Rosetti spun că acest lucru era posibil datorită cailor mici şi iuţi ai moldovenior. Toţi oştenii moldoveni se deplasau călare şi descălecau la locul luptei. Totodată mare parte din armata Moldovei, după cum arată şi A D. Xenopol, aproximativ 40.000 de oameni, formau cavaleria. ”Afară de curteni mai toţi ceilalţi sunt ţărani cu şele neacoperite şi cu scări de stejar, dar voinici in atacul cu suliţa. Hrană poartă pe oblâncul şelei, brânză de burduf şi pâine albă”, preciza cronicarul polon Martin Bielski. Polonezul vorbea despre redutabila cavalerie uşoară a Moldovei, care hărţuia în permanenţă oastea adversă, provocându-i pierderi constante şi scăzându-i moralul. Mai erau numiţi şi hânsari. Totodată cavaleria modoveană dădea atacuri de temut cu suliţa, după cum arată acelaşi cronicar. Aveau mai precis o armă specială cu două capete: unul pentru doborât cavaleri greu înarmaţi şi un altul pentru infanterie.

”Aveau un fel de suliţă cu două vârfuri, unul drept şi ascuţit ca un stilet, celălalt strâmb şi încârligat. Trecând repede pe lângă duşmani, cu vârful cel drept străpungeau, iar cu cel strâmb trăgau de pe cal şi astfel făceau mari pagube”, preciza Bielinski. Pe lângă cavaleria uşoară, cavaleria grea a boierimii şi a ”vitejilor” purtau cămăşi grele de zale, căşti de oţel şi chiar cuirase. ”Despre faptul că ostaşii moldoveni purtau cămăşi de zale mărturiseşte şi atitudinea de încredere manifestată de regele Ungariei Sigismund, care era sigur că domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, îi va ajuta “cu toţi cavalerii lui 10 mii”, oaste de curteni şi steaguri (cete boiereşti), majoritatea înveşmântaţi în zale”, precizează în articolul său ”Tipuri de armuri ale oştenilor moldoveni din sec XV” istoricul militar locotenent-colonel Iurie Lişman.

Nici infanteria moldoveană nu era mai puţin de temut. Camuflaţi cu haine de culoare închisă, infanteriştii moldoveni, majoritatea fără armuri, atacau şi se retrăgeau rapid, experţi ai războiului de guerrilă. Un document veneţian din 1502 descrie infanteria răzeşească a lui Ştefan cel Mare, înarmată în mare parte cu ghioace ghintuite şi paloşe moldoveneşti, ca una de temut: ”Sunt oameni valoroşi, gata de luptă şi nu de a sta pe saltea ci pe câmpul de luptă”.