Isidor Sârbu, bunelul comunistului Vladimir Voronin, se identifica român și a fost unul dintre cele peste 74 de mii de moldoveni, care au fost deportați de către sovietici în Siberia.

Azi, 13 iunie, Guvernul Republicii Moldova comemorează victimile deportărilor.

Potrivit Publika TV, în Moldova au existat mai multe valuri de deportări. Între 1930 şi 1951 au existat mai multe valuri de deportări, pe diferite categorii: în 1930 au fost deportaţii 1.832 de „culaci” din RASSM; în noaptea din 12 spre 13 iunie 1941 – 19.109 persoane (4.862 familii) din rândurile „elementelor social-periculoase” din RSSM; 

În 1945 au fost deportaţi 1.207 (529 familii) de „nemţi”; în perioada 1946-1949 au fost deportaţi cei care au făcut serviciul militar în armata germană, „vlasovţii”, poliţiştii, jandarmii şi „alţi complici ai regimului antisovietic”, în total 2.482 de persoane (dosarele acestora se păstrează la locul deportării, în regiunea Irkutsk); în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 au fost încărcate în trenuri 12.167 de familii de „culaci, moşieri, negustori şi sectanţi activi”; la 1 aprilie 1951 au fost deportaţi 2.617 de „sectanţi” (723 familii) din raioanele de nord ale RM (iehovişti, baptişti etc.). Potrivit calculelor, au fost deportaţi, în total, mai mult de 74 mii de oameni. 

Vedeți aici mai multe detalii despre deportări.

Vă invităm să vedeți mai jos istoria tragică a lui Isidor Sârbu, cel care a suferit atât deportările staliniste, cât și a fost hărțuit toată viața de către sovietici (interviul a fost publicat anterior în numărul 1 al revistei „Cartea moldoveană”, în 1943 cu titlul „O viaţă canonită ca atâtea altele”).

Amintim că numele bunelului lui e Sârbu Isidor, născut în 1886 în Corjova. Fiica acestuia, Sârbu Pelagheia, este mama lui V. Voronin.

O viaţă canonită ca atâtea altele. De vorbă cu moş Sîdor Sârbu din satul Corjov

Printre atâţia alţi Moldoveni din Transnistria, care vin după diferite „treburi” în ţară, răzbătând până în capitală, este şi moş Sîdor Sârbu, de loc din comuna Corjov jud. Dubăsari.

Deşi în vârstă de numai 57 de ani împliniţi, părul i s'a înălbit ca zăpada. S'a trecut cu viaţa nu din pricina celor şapte copii pe care i-a crescut; nici că l-ar fi luat nevoile dela început, căci doar avea case bune şi avea 30 hectare de pământ, cu încă 8 ? hectare de livadă.

Omul harnic ca şi ceilalţi Moldoveni din părţile acelea, îşi vedea de gospodărie şi îngrijea de nevoile casei, fiind unul din fruntaşii satului datorită muncii şi priceperii sale. Toată săptămâna muncea din zori şi până în noapte la câmp, iar duminica îşi mai căta de suflet, ducându-se la biserică, cât era cu îngăduinţă, sau citind o psaltire moldovenească pe care o avea de la Mânăstirea Neamţului.

De când cu bolşevicii, toate s'au stricat

În anul 1917, când duhul satanei se plimba prin împărăţia celor ce şi-au întors faţa dela Dumnezeu, Moldovenii din Transnistria s'au trezit sub lovitura bandelor bolşevice, care distrugeau fără milă tot ce întâlneau în cale, mai rău decât barbarii Evului-Mediu. Din frumoasele gospodării ale Românilor transnistreni nu s'a ales nimic.

Bisericile au început să fie dărâmate din temelie, cele sfinte batjocorite, slujitorii altarelor persecutaţi căci „toate s'au stricat” - spune moş Sîdor Sârbu oftând din adâncul inimei - „de când au venit bolşevicii pe capul nostru”.

Lichidarea culacilor

Îmi istoriseşte apoi că prima grijă a comuniştilor a fost să lichideze cu cei înstăriţi. Toţi leneşii, toţi veneticii, care nu fuseseră în stare să-şi aibă gospodăria lor, ajunseră la conducere, fiind partizani ai organizaţiilor comuniste. Dorinţa acestor netrebnici a fost de a se răzbuna pe cei ce nu fuseseră ca ei, şi care erau declaraţi culaci, duşmani ai poporului sovietic. Din partea autorităţilor s'au luat toate măsurile ca acestor „duşmani” să li se puie capăt prin cele mai aspre mijloace.

Aproape toată moldovenimea transnistriană intrase în această categorie a „culacilor”, având multe de suferit, mai ales că nu se dădeau desprinşi din gospodărioara lor şi lăsaţi să fie duşi în colhozuri. În cele din urmă, n'au mai putut rezista, căci măsurile de constrângere erau de aşa natură, încât trebuia să aleagă, bietul Moldovean, între a-şi continua o viaţă fără rost sau a renunţa la ea”

Nenumărate sunt exemplele celor ce s'au lăsat deposedaţi de tot ce agonisise prin muncă cinstită, arestaţi într”˜o noapte şi, tam-nisam, isbiţi în temniţă.

Un atare exemplu, de mii şi zeci de mii altele, îl constituie viaţa lui moş Sîdor Sârbu, venit să-şi vadă feciorul în unul din lagărele de prizonieri. Iată această tristă şi dureroasă poveste:

„În anu 1933, la 14 Mart, m'o arestat şi m'o dus la puşcăria din Trişpolea, unde am stat trii luni. Tot în aceiaş zi fimeia şi copchi o fost daţi afară din casă. Ni s'o luat toată averea şi ni-o lăsat pe drumuri.

După ce-am împlinit cele trii luni, am vinit în sat. Oamenii nu vroiau să mă primeasc㔦 Trăiam cu toţii într'o cămăruţă mică la Dumitru Halippa. Plăteam cinci ruble pe lună, până în anul 1934, când ne-am mutat în târg la Dubăsari””¦

Isgonit din casa lui frumoasă, cu două etaje, bietul moş Sîdor împreună cu familia şi şapte copii se adăpostea într'o cocioabă umedă şi întunecoasă din satul său natal, apoi din târgul apropiat Dubăsari, plătind şi chirie, din banii agonisiţi cu multă trudă, muncind cu ziua la vie sau la o fabrică de cărămizi.

Trimişi la vâsâlcă fără motiv

„La 10 Aprilie 1935 - continuă moşu - o vinit ordin dela N. K. V. D. să ne trimită la vâsâlcă (adică plecaţi de bună voie să muncească în Siberia).

Am fost puşi pe tablou cinci gospodari din Corjov: 1) Eu, Sîdor Sârbu, 2) Simion Sârbu, fratele meu, care împlinise trei ani mai înainte, 3) Ion Studinski, 4) Mihail Haluppa şi 5) Larion Zaftur. Ni s'a spus la toţi să fim gata în 24 de ceasuri.

Tot atunci o fost ridicaţi şi trimişi / în vâsâlcă patru gospodari din satul megieş Mahala şi anume: 1) Terente Smochină, 2) Grigore Pisarencu, 3) Pintilii Smochină şi încă unu, da iaca, păcatele mele, nu-mi mai aduc aminte cum îl chiema. Mi-oi aduce eu aminte şi ţi l-oi spune””¦

Li s'a eliberat paşapoarte fiecăruia şi, după ce le-au ştampilat cu inscripţia tipică, în limba rusă: „i se interzice să trăiască la graniţă, lângă Nistru”, au fost duşi la Pervomaisc, dincolo de Bug.

„Pe mine m'o trimes cu soţia. Copchii i-am lăsat pe la case. Am luat cu noi copchila cea mai mică. Avea numai opt ani. Umblam di acolo până acolo şi căutam de lucru. Nimeni nu ne primea la lucru când vedeau din paşaport că suntem dintre cei vâsâliţi. Muream de foame, Domnule, nu alta!””¦

Înapoi la Corjov

Neputând afla „nicăurea” de lucru, moş Sîdor Sârbu se întoarce în satul său natal prin luna Iulie a aceluiaşi an.

„Oamenii se temeu unul de altu, da mai ales de noi. Nici nu ne primeau în sat. Se temeau să nu fie bănuiţi că ţin cu noi şi să păţească la fel. Am trăit la ginerele meu Sârghei Şpac, care trăia şi el la o gazdă, după ce a fost dat afară din casele lui”.

La „dopră” în Tirişpolea

Mult timp n'a putut să stea în satul său natal, unde se înapoiase fără îngăduinţă.

La începutul lui Ianuarie 1936 a fost arestat şi „sudit” pe trei ani fiind trimis să ispăşească pedeapsa la închisoarea („dopră”) din Tiraspol. A îndurat mizeria, foamei şi frigul numai pentru vina de a fi fost Moldovean, bun gospodar, harnic şi cinstit.

„Iarna mă scot la rânit omătu din ograda închisorii. Vara mă trimetea la săpat şi prăşit prin împrejurimi. Fiindcă lucram mai mult decât era norma pentru o zi, am împlinit mai devreme şi mi-o dat drumu dela închisoare după doi ani şi vo câtiva luni.

Unde putem să mă duc? Am venit tot la Corjov. Oamenii iar nu voiau să mă primească nici măcar cu vederea”

Rătăcind prin Caucaz

„Nu zăbavă vreme, de-ante şi N. R. V. D-ul mi-o spus iar că în 24 de ceasuri părăsesc satu. M'am dusu-mă la Kapcaz. Nici acolo nu mă primé nimeni la lucru. Am stat o lună şi jumătate la un târg, unde munceam cu dzâua şi mă hrăneam.

Dila o vremi slăghisem di tăt. Credeam că mult n'oi mai duce-o şi m'am înnăpoietu-mă în satu meu. m'ma dus di m'am arătat lor şi le-am spus: „Eu sânt om bătrân. Nu mă por vârî nicăurea în slujbă. Faceţi ce vreţi cu mine, câ tot di una nu-s bucuros di dzâle”.

Ei s'au uitat unul la altul şi mi-o dat stroc de două săptămâni, când trebué sâ plec cu toată familia”.

Izgoniţi cu sila din sat, copiii plâng „de se omoară” în urma părinţilor

Zilele fericite ce i-au fost îngăduite să stea „liniştit” în sat trec repede. „Strocul” se împlinise, însă moşul nu se da dus din sat, mai ales că „nu voiau nici copchiii” să-l urmeze.

Poliţia sovietică lucrează cu stăruinţă şi nu iartă pe nimeni, sub nici un motiv:

„La 26 Ianvari, 1938, când zăceam cu soţia, ne-o arestată-ne pe-amândoi şi n-o dusu-ne la Trişpolea cu deasîla. Acolo ne-o sudit în dzâua di 8 Faur; pe mine pe doi ani, da pe soţie pe un an. 

Am stat la închisoarea din Kerson.

Copchii se prăpădeau de plâns. Aveam o fată mare de 17 ani, Olga. Răcnea în urma noastră. Mai tare plânge după mam'sa. După aceia s'o îmbolnăvit. Digrabă am aflat c'o murit de scârbă, în luna Mai.

Soţia o împlinit un an şi o vinit acasă. N'o primea nimeni în gaudă. Umbla ascunzându-se prin pârloage, pe la case ca să n'o prindă şi s'o trimeată iar din sat.

La 26 Ianvari 1940, am împlinit şi eu doi ani şi am venit în Corjov. Nu mă primea nimeni. M'am dusu-mă la preţidatele sel sovietului (primarul) şi i-am spus că i-oi lucra la vie, numai să mă primească în sat. Ş'anti m'o primită-mă”.

Vin românii să ne scape!

Vestea războiului pornit din România, moldovenii transnistreni au primit-o nu din comunicatele oficiale, ci au dedus acest lucru după apariţia avioanelor noastre şi germane, care zburau pe deasupra satelor, în operaţiunile lor de recunoaştere.

Tot atunci, fără nicio explicaţie populaţia moldovenească a primit ordin „să se coşască 500 de vrâste de la Nistru”, să plece adică vreo 600 de kilometri de la acest râu românesc.

„Toţi o aplecat-o, care încotro. Eu spuneam la neamuri şi la toţi oamenii: „Nu vă duciţi oameni buni, că mâne-poimâne îi avem pe Români cu Nemţii pe la noi. Vin Românii să ne scape de păgâni”.

Oamenii m-o ascultat şi n-o mai plecat. Cei care plecaseră s'au întorsără înnăpoi”.

- Bine, moş Sârbu, dar bolşevicii nu te auzeau când îndemnai pe oameni să nu asculte de ordinele lor? - îl întreb, mirat de această îndrăzneală a sa.

- Cum să nu afle, Domnule? D'apoi că nici eu nu eram prost să stau în ochii lor. Când am prins de veste că m'o pus pervâi (primul) pi lista să mă împuşte, am fugit într'o popşoişte departe de sat. Ştia numai soţia şi copchilele. Stam ascuns cu cuscru-meu Toader Negrea, că şi el era trecut pe listă să-l omoare.

- Mult timp ai stat ascuns?

- Nu pre mult, Domnule, pentrucă a patra dzi o răzbătut Nemţii. Eu ieu şi leg un mănunchi de busuioc cu văzdoage şi trimit copchilele cu pâne şi sare înaintea lor. Bucuria lor, dar a noastră şi mai mare!...”

Amu o ducem foarte bine

„De când o venit administraţia românească viaţa s'o schimbat cu totu. Am primit din colhozuri parte ce ni se cuvine de fiecare. On nepot a meu, care o fost şi el răsculăcit de Ruşi amu îi primar în sat. Ce să mai zicem, amu o ducem foarte bine. Mă înţăleg în vorbă cu Dumnealor.

„Soldaţii români mi-s tare dragi. N'oi mânca eu, da lor tot le-oi da o bucată de pâne şi un pahar de cinste, că ei, săracii, ne-o scos de la moarte”.

Un vis anapoda

Ceasurile trecuse de 10 seara, când, după cină, moş Sîdor Sârbu îmi terminase de istorisit cele de mai sus, în una din serile friguroase ale lunii Ianuarie trecut, pe când a fost nevoit să mai stea prin Bucureşti din cauza înzăpezirii liniilor ferate.

Amărât că nu poate pleca la un lagăr din provincie, unde avea să-şi întâlnească fiul rătăcit între alţi prizonieri aduşi de armatele noastre, moşul pleacă să se culce în camera de alături. Pe la orele 3 noaptea, strigăte înspăimântate de: „Săriţi oameni bunic!... Mă taie!””¦Ne trezise pe toţi ai casei. Mi-am dat seama că moşul se lupta în vis cu vreun bolşevic şi l-am deşteptat numaidecât.

A doua zi dis-de-dimineaţă, moşul se pregătea să plece în oraş.

- Ce-i moşule, ce ţi s'a întâmplat astă noapte?

- Ian cată Dumneata, Domnule ce-am mai visat:

Păre că mă taie preţidatele Ivan Sterpul, care a fost în comisia N. K. V. D., când m-o vâsălit pi mine la 10 April 1935, Parcă era şi tats'o şi el striga: „Dăi mai adânc!... Cură sângele închegat din chiept de la mine şi eu strîgam la oameni să sară să mă ajute”¦

Iaca v'am făcut supărare. Aşa vis anapoda n-am visat niciodată în toată viaţa me”.

Acest „vis anapoda” este tot atât de elocvent pentru traiul lor în chinuri şi nevoi sub barbaria regimului comunist, de care au scăpat pentru totdeauna.