Ultimul deceniu a adus în faţa cititorului noi documente (o uluitoare corespondenţă), dar şi „biografii” ale lui Mihai Eminescu, impregnate de istorii senzaţionale, de scandaluri demne să-i pună pe jar pe toţi comentatorii de literatură. 

Ceea ce scriseseră despre el Maiorescu, G. Călinescu, Perpessicius,Tudor Vianu, George Munteanu, Dimitrie Popovici, Eugen Todoran, Ioana Em. Petrescu fusese condiţionat de complicităţi sau de neştiinţe criminale. Ei, exegeţii de până acum, majoritatea biografilor (dar nu toţi) erau aliaţii unor asasini. Falsificaţi fuseseră nu doar ultimii şase ani ai scriitorului - falsificată fusese întreaga sa biografie. Iată ce simetrii putem descoperi între anii 1947-1957 şi 1989-1999 ai eminescologiei! Cum deceniul comunist al lui Eminescu a fost des şi bine analizat, să ne oprim asupra anilor mai apropiaţi de noi.

Există o presiune a imediatului care caută senzaţionalul în biografia eminesciană. Dacă Eminescu a participat la societatea secretă „Carpaţii”, spun noii exegeţi, înseamnă că împotriva lui s-au îndreptat fulgerele Imperiului Austro-Ungar. Iar dacă s-au îndreptat aceste fulgere, înseamnă că trădătorii care se numeau Carol I (şi curtea regală), Titu Maiorescu, Junimea, cu toţi germanofilii înrăiţi, nu şi-au propus altceva decât să-l elimine pe Eminescu din scrisul românesc. Din scrisul, dar şi din civilizaţia românească. Pentru toţi, Eminescu devine insuportabil! Marele poet lupta contra lor sub semnul ideii naţionale, idee pe care ei, trădătorii, o puneau între paranteze! Viaţa societăţilor secrete europene, atât de agitată în secolul al XIX-lea, e legată de viaţa poetului, care ar fi avut un proiect politic inadmisibil pentru junimişti, pentru Maiorescu, pentru dinastie! În rectificarea biografiei eminesciene s-au implicat chiar eminescologi importanţi ca DD. Vatamaniuc sau cărturari cu lungi stagii în bibliotecă, precum N. Georgescu. Probabil că râvna lor rectificatoare provine şi de la bănuiala că prea multe documente au rămas necitite. Şi că geniul eminescian era mai implicat în destinul naţiei decât se credea până acum. Plină de energie s-a dovedit şi o tânără regizoare, talentată autoare de filme de televiziune, Camelia Robe, care a produs o biografie a poetului. În rolul lui Eminescu apărea demonicul Andrei Gheorghe, supervedetă televizată a momentului, care era chinuit de cei răi şi aruncat la balamuc de o conspiraţie antinaţională. Filmul, cu o audienţă respectabilă, voia să atragă atenţia asupra dramei poetului. (...)

Avertismentele curg, însoţite de citate din scrisorile lui Eminescu, din mărturiile unor prieteni, din presa vremii. Iată câte mii de pagini spun că Eminescu nu a fost bolnav, nu a fost nebun şi că a fost declarat nebun de o conjuraţie anti-Eminescu! (...)

Salvatorii naţiei, cu satârul în mână, se apucă să dea în marii exegeţi, dar şi în autorii minusculi care, într-un moment sau altul, au pus în pagină documente. Au falsificat! - strigă justiţiarii.

(...)Nu doar savanţii inventaţi ad-hoc de jurnalele de televiziune în căutare de senzaţional o iau peste câmp atunci când vorbesc despre Eminescu, ci şi personalităţi importante, chestionate mereu şi cam în toate problemele de către televiziunile în curs de dezvoltare. Un distins filosof al culturii, Neagu Djuvara, decreta că publicistica lui Eminescu nu ar mai trebui reeditată. De ce, se întreabă cei care nu ştiu că în arborele genealogic al combatantului se află un strămoş Djuvara huiduit de Eminescu. Strămoşul Djuvara nu-i, pentru poet, decât „un biet omuşor de pe la Brăila”, care vrea să facă la Viena politică socialistă. După 125 de ani de la articolul lui Eminescu, strănepotul ar vrea să se răzbune. Nu-i frumos! (...)”

(Fragment din „Istoria secretă a literaturii române”, de Cornel Ungureanu, Editura „Aula”, Braşov)