Interviu cu Iulian Chifu, Consilier al Preşedintelui României pentru Afaceri Strategice, Securitate şi Politică Externă. 

Nicolae Timofti, aflându-se în vizită la Bucureşti, l-a invitat pe Trăian Băsescu la Chişinău. A fost stabilită o dată? Care ar putea fi principalele subiecte de pe agenda vizitei?

Nu. Vizitele oficiale la nivel înalt sunt stabilite din timp, pe canale diplomatice. Cel mai probabil o dată convenabilă este evaluată de cele două diplomaţii.

E prematur să discutăm o vizită ce va avea loc undeva în viitor şi fără un calendar stabilit încă. Cel mai probabil vizita va viza aspectele colaborării bilaterale, elementele de progres, va atinge elementele de interes reciproc, consultări în privinţa evoluţiilor politice internaţionale şi mai ales din regiune, evoluţia şi progresele din formatul de negociere 5+2 şi teme de actualitate la momentul respectiv.

S-a tot vorbit despre Interconectorul Azerbaidjan-Georgia-România (AGRI). De ce nu a apărut încă studiul de fezabilitate? Lipsa studiului condiţionează cumva continuitatea proiectului şi pune sub semnul întrebării securitatea engergetică a României?

Nu se pune problema în aceşti termeni. Securitatea energetică a României este asigurată deja printr-un număr de proiecte şi se consolidează prin intermediul proiectului Nabucco, AGRI, a proiectului Exxon de extracţie a gazului din zona Economică Exclusivă a României din Marea Neagră, a proiectului Chevron de extracţie a gazelor de şist, a proiectelor de construcţie a centralelor eoliene, a microhidrocentralelor, şi aşa mai departe, într-o strategie elaborată ce atinge şi subiectul eficienţei energetice, economisirii energiei şi a prezervării încălzirii globale. AGRI este în faza în care se elaborează studiul de fezabilitate, nu mai ştiu dacă faza selectării cîştigătorului licitaţiei pentru acest proces a fost deja depăşită. Urmează, fireşte, etapele legale pentru decizia de construire, finanţarea construcţiei proiectului şi aplicarea deciziilor propriu-zise de construire a fabricilor de lichefiere-delichefiere la Kulevi şi Constanţa Sud.

Ce credeţi despre evoluţiile din politica internă din Ucraina, ne referim aici la cazul Timoşenco. De ce reacţia României faţă de acest caz a întârziat atât de mult?

Nu a întârziat, ci a fost una cumpănită şi în acord cu deciziile luate la nivelul Consiliului Afaceri Externe al UE care conţin, în sine, şi poziţia României. Bucureştiul nu a găsit util să forţeze sublinierea aspectelor ce ţin de un caz special ci pe cele ce ţin mai larg despre respectarea statului de drept, a separării puterilor în stat, a dreptului la un proces corect, a respectării regulilor democratice, în general, abordări de principiu pe care România le apără. Dar între cele două state vecine, România şi Ucraina, relaţiile sunt mult mai largi şi complexe, conţin multe aspecte, iar dialogul constant, marcat şi de cea mai recentă întâlnire bilaterală la nivel înalt a Preşedinţilor Yanukovici şi Băsescu în marja summitului NATO de la Chicago vine să sublinieze un trend pozitiv care dă încredere pentru abordarea pragmatică a relaţiilor bilaterale dar şi pentru soluţionarea unor dosare mai delicate şi pendinte în relaţiile bilaterale precum cele legate de canalul Bâstroe, drepturile minorităţilor, complexul de la Krivoi Rog şi altele.

Politicieni şi reprezentanţi ai societăţii civile din Ucraina au acuzat România că ar româniza „etnia moldovenească” din Ucraina. Ar trebui să reacţioneze România în vreun fel la aceste speculaţii?

Acest tip de atacuri, precum şi cele privind aşa-numită „paşaportizare” sunt unele ce revin la intervale regulate, din partea anumitor politicieni şi reprezentanţi în momente cheie. După o relativă acalmie de circa un an şi jumătate, în care doar elemente sporadice, ele au revenit în preziua întâlnirii celor doi preşedinţia cu luări de poziţie mai puţin echilibrate şi cugetate. România nu reacţionează public la asemenea gesturi, ia notă şi, dacă vin de la persoane oficiale, încearcă să stabilească, pe canale diplomatice, conţinutul preocupărilor vecinilor noştri.

Socialistul Igor Dodon a declarat că unica şansă de soluţionare a conflictului transnistrean este federalizarea Republicii Moldova şi crearea unui Parlament comun, între Chişinău şi Tiraspol. Dumneavoastră ce credeţi?

Nu îl comentez pe un politician din Republica Moldova. E o opţiune personală.
Eu nu fac decât să notez câteva realităţi: opţiunea manifestată de populaţia Republicii Moldova în decembrie 2003 când, prin coagularea tuturor forţelor societăţii, a blocat formula memorandumului Kozak, este contrară formulelor de federalizare-confederalizare.

Mai mult, o asemenea opţiune e contrară legislaţiei Republicii Moldova, mai exact legii privind statului special al raioanelor de răsărit ale Republicii Moldova din 2005, votată în unanimitate de către Parlamentul Republicii Moldova. În plus, ideea de federalizare nu are tocmai o imagine bună în stânga Prutului.

Cred că indiferent de soluţia identificată, mai relevantă e formula de distribuire a atribuţiilor între puterea centrală şi cea regională, a autonomiei, şi ca să se menţină principiile suveranităţii, a independenţei politice reale, a integrătăţii teritoriale pentru Republica Moldova, respectiv a dreptului de a alege liber de către toţi cetăţenii săi a opţiunilor de securitate şi prosperitate ale propriului stat.

La Chişinău, de ceva vreme, se discută despre modificarea sistemului electoral. Trecerea la un sistem electoral uninominal este un moft sau o necesitate pentru Republica Moldova?

Cred că e o soluţie prematură, care poate antrena multe complicaţii şi poate limita accesul la poziţii publice, respectiv poate limita dreptul de a fi ales al unei mari părţi a cetăţenilor Republicii Moldova care nu au resurse financiare să-şi permită candidatura. În caz contrar, există fenomenele secundare de partitocraţie sau dependenţă de oligarhi a grupurilor de parlamentari sau fenomenul migraţiei masive, cu impact asupra stabilităţii guvernelor.

Indiferent de opţiune, până la urmă trebuie judecate aspectele pozitive şi negative Nistrului, cum se delimitează circumscripţiile, dacă nu cumva e mai bine cu o singură circumscripţie electorală. E adevărat că sunt şi avantaje, aşezarea unei legături reale între cetăţeni şi alesul lor şi responsabilitatea directă. Însă decizia reală revine cetăţenilor Republicii Moldova care vor trebui să voteze modificările propuse de clasa politică unei Constituţii revizuite, dacă acesta e drumul pe care a optat să meargă actuala putere.