Nu mi-e clar dacă faimosul „sentiment românesc al fiinţei” există cu adevărat. Cel puţin un filozof a identificat această trăire, pe care - în ce mă priveşte - o cred mai degrabă o proiecţie discutabilă. În schimb, am toate motivele să constat existenţa trării opuse: re-sentimentul românesc al fiinţei.

E vorba de un reflex care dictează purtătorului o culpă imprescriptibilă: ruşinea sau stînjeneala de a fi român. În varianta ei cea mai comună, această trăire e deviată abil spre ceilalţi, mai precis spre românul generic. Acesta e, într-o mie de povestioare cu rol didactic, leneş, hoţ, lipsit de cuvînt şi de solidaritate, flecar, intrigant, necivilizat - în ultimă instanţă, neserios.

Cu excepţia cîtorva cazuri, între care străluceşte omul sovietic, nici un grup uman nu e scutit de critica sau mai bine zis de denigrarea fraternă a semenilor de trib. Ce e cu adevărat interesant în cazul re-sentimentului românesc al fiinţei e spontaneitatea entuziastă a acestor remarci. Românii nu se pot abţine să folosească orice prilej pentru a comenta cu o dezamăgire resemantă deficienţele românului tipic sau mai bine zis ale românului care nu e de faţă.

Varianta elitară a acestei doctrine populare e mult mai puţin cunoscută şi comentată. Am avut prilejul să o văd lucrînd pe rupte în situaţii cît se poate de precise. De pildă, atunci cînd românii trebuie să aibă o părere sau o iniţiativă în chestiuni legate de Republica Moldova.

De nenumărate ori, am observat stupefiat instalarea unui discurs prudent pînă la autoanulare. Vorbitorul e cuprins îndată de o teroare ruşinată care îi porunceşte să nu se facă de rîs. Dacă discuţia are loc în faţa unei audienţe străine, românul muşcat de re-sentimentul românesc al fiinţei se amendează singur şi ajunge la concluzia că sprijnul deschis pentru Molodva va duhni, de bună seamă, a interes şi părtinire românească. Ce o să zică francezii, nemţii sau italienii dacă ne afişăm calitatea de avocaţi ai Moldovei?

Acest re-sentiment care interzice românului să spună exact ce e evident că trebuie să spună nu deranjază, în situaţii similare, alte popoare şi alţi politicieni. Un polonez şi, mai ales, un parlamentar polonez, nu va ezita niciodată, cuprins de groaza impresiei pe care o va face un discurs de deplin interes polonez pe tema Ucrainei sau a Belarusului. Acolo unde noi de temem să fim văzuţi şi înţeleşi ca promotori naturali ai unui interes natural, alţii îşi văd de treabă şi nu se uită înapoi.

De unde vine această sfială amestecată cu disconfortul profund în faţa auto-expunerii deschise? Se poate teoretiza îndelung şi interesant. O observaţie mult mai francă s-ar putea dovedi mult mai folositoare. Ea priveşte natura declarativă, adică literar-artificială şi nu trăită, a patriotismului românesc. Unde patriotism nu înseamnă festivism premeditat (echivalentul unui ecran care maschează tocmai neparticiparea) ci un sentiment asumat.

Unora, fie ei polonezi, italieni sau francezi, le vine foarte uşor să îşi promoveze cultura şi neamul la lumina zilei, fără jenă, într-un discurs activ şi coerent. Noua ne place mai mult să ne promovăm neamurile şi să cădem la pat de îndată ce e vorba să facem pîrtie neamului.