Duminică seară am privit la o televiziune rusă un emoţionant spectacol-recviem închinat memoriei cântăreţului şi poetului Vladimir Vîsoţki.  

La emisiune au participat foşti prieteni ai lui Vîsoţki, cunoscute personalităţi ale vieţii culturale ruseşti… Nu cred (nu ştiu) că evocarea marelui dispărut o fi fiind o comandă oficială; înclin să cred altceva - cu toate problemele cu care se confruntă această uriaşă şi bogată ţară săracă (să amintim şi de recentul act terorist de la „Domodedovo”), elitele culturale ale ruşilor simt nevoia de a păstra vie memoria lor istorică, de a valorifica şi a revalorifica totul ce este de preţ în istoria lor, fapt pentru care merită tot respectul şi admiraţia noastră.

În acest context, mi-am amintit de faimoasele „principii şi valori” pe care le-au negociat liderii Alianţei-2. Atunci când situaţia era complicată, nu am dorit să torn gaz pe foc, dar acum, când situaţia s-a mai calmat, suntem în drept, ba chiar obligaţi, să revenim la discutarea unor adevărate principii şi valori, care ţin de istoria şi cultura noastră. Există suficiente motive să ne îngrijorăm la acest capitol, ţinând cont de experienţa existentă în domeniu - mă refer la atitudinea pe care au avut-o PD, AMN şi PLDM la iniţiativele lui M. Ghimpu (decretul cu privire la ziua de 28 iunie 1940 şi raportul privind crimele comunismului). S-a spus atunci că „nu e timpul potrivit” pentru asemenea acţiuni, că „chestiile sensibile de istorie mai rabdă” şi că ele trebuie lăsate pentru timpuri mai bune. Când vor veni acele „timpuri mai bune”, nu ni s-a spus.

Indiscutabil, aceste „chestiuni sensibile” fac parte din ceea ce numim în mod curent memoria istorică a unui neam. Polonezii nu s-au liniştit până nu i-au forţat pe ruşi să recunoască adevărul istoric despre crima de la Katyn. Mai putem adăuga aici şi insistenţa ucrainenilor de a se recunoaşte adevărul despre foametea organizată de Stalin în Ucraina. Dar cel mai elocvent exemplu rămâne a fi atitudinea evreilor faţă de istoria lor. Holocaustul înseamnă mai întâi de toate îndemnul DE A NU UITA NIMIC. Noi, românii basarabeni, care avem un trecut istoric nu mai puţin dramatic, procedăm invers, îndemnând poporul SĂ UITE atrocităţile staliniste, SĂ ÎNTOARCEM PAGINA, să aşteptăm timpuri mai bune… Oricum ai suci-o, oricâte pretexte ar fi invocate, o asemenea atitudine faţă de propria noastră istorie este una criminală. Avem nevoie de adevăr şi pentru acest adevăr trebuie să fim gata să plătim cel mai greu preţ. Dacă guvernarea nu e în stare să înţeleagă respectivul adevăr, e de datoria noastră, a presei, a societăţii civile, a intelectualilor să insistăm asupra acestui lucru.

Revin la emisiunea despre Vîsoţki. Oare noi nu avem personalităţi despre care ar trebui să ne amintim, să facem emisiuni, să scriem cărţi, să turnăm filme? Motivul că „nu avem bani” nu ţine. Bani sunt. Pe o singură vilă a unui mafiot poţi turna un film. Pentru acea mizerie naţională numită „Caravela culturii” s-au găsit bani. Aceasta pe de o parte. Pe de alta, dacă pretindem că suntem talentaţi şi patrioţi, de ce până în prezent nu avem un film artistic sau documentar despre deportări, foametea organizată, colectivizarea sovietică? Operele artistice postmoderniste (cu mult sex şi rahat verbal) poate că sunt bune pentru cineva, ele însă nu umplu golul istoric din memoria noastră. 
Fără rezolvarea tuturor „chestiunilor sensibile”, R. Moldova nu are viitor, iar de rezolvarea lor trebuie să fie interesate, în primul rând, elitele politice, guvernarea. Exagerând un pic, cred că în fiecare an, un capitol aparte în Bugetul de stat, la cheltuieli, trebuie să sune astfel: „Păstrarea şi recuperarea memoriei istorice”. Aceste cheltuieli se vor transforma, cu timpul, în câştiguri.