Când vorbim despre Basarabia ne vine în gând Chişinăul, Cahul, Bălţiul, Ghimpu, Voronin, Alianţe, comunişti etc. Vorbim despre deznaţionalizarea din acestă regiune. Ne gândim cum să ducem cărţi,  cum să facem ca spaţiul mediatic să aibă o mai mare acoperire cum să ajutăm Basarabia.

Dar mai există o Basarabie, în sud în Ucraina (mereu te vom ţine minte Nikita Sergheievici).

Acolo nu gaseşti o inscripţie în română. Acolo nu ai dreptul să declari că eşti român. Şi până nu demult acolo nu puteai vorbi cu Dumnezeu în limba ta. De curând în localitatea Hagi Curda a fost ridicată o biserică românească, subordonată canonic BOR. Sâmbătă a avut loc sfinţirea lacaşului la care au participat oficiali din România, membri ai societăţii civile, presa şi multe alte persoane. La acel eveniment mai trebuia să participăm şi noi, cei care am plecat cu autocarele din Bucureşti, doar că autorităţile ucrainene se tem atât de mult de a acorda drepturi minorităţilor, în cât consideră duşman pe oricare persoană care susţine românii din Sudul Basarabiei. În loc să ni se permită să trecem frontiera ne-au ţinut fără motiv (mint, motivele erau: -„păi trebuie să achitaţi această taxă.”, „-Am achitat-o”, „-Vreau să văd chitanţa”, -„Poftiţi”,         -„aaaaa, păi mai trebuie să achitaţi alta” etc). După achitarea tuturor taxelor, după ce ni s-au făcut poze şi după ce am aşteptat în căldură de peste 35 de grade ni s-a spus că putem pleca, doar că atunci ne-am întânit cu încăpăţânarea birocratului român, care coordona deplasarea noastră către Hagi Curda şi care ne-a anunţat că deoarece festivitatea din localitatea respectivă s-a încheiat, a fost luată o „decizie politică” de a ne întoarce în România. După revoltele celor din autocar şi după presiunile făcute de către toate persoanele din autocar, bicrocratul respectiv s-a lăsat convins că putem totuşi pleca.

Pe drum case vechi, porţi încuiate. Localităţile care ne-au ieşit în cale semănau mai mult a locuri desprinse dintr-un film horror sau cel puţin semănau cu localităţile anilor 1990 când toată lumea emigra când industrie nu exista. Se vede cât de mult au grijă autorităţile de la Kiev de bunăstarea acestor oameni, care deşi sunt pe teritoriul lor, nu sunt ai lor.

În schimb autorităţile ucrainene au grijă ca aceşti oameni să fie bine păziţi. Când am ajuns la biserică, chiar dacă nu mai erau oficialităţi acolo, miliţia ucraineană era prezentă.

La Hagi Curda am întâlnit români. Români care nu se lasă influenţaţi de presiunile ucrainene, români care simt, gândesc româneşte şi care ştiu ce înseamnă ospitalitatea basarabeană.

Sper ca noi toţi, oficiali, politicieni, societatea civilă şi fiecare care simte cât de cât româneşte, să mergem în localităţile din afara României, acolo unde locuiesc români şi să le arătăm că ne pasă de ei, că suferinţa lor este şi suferinţa noastră.

Şi aşa să ne ajute Dumnezeu!