Dacă ne uităm la modul cum a fost reflectat în presă Consiliul NATO-Rusia de la Soci, vedem că sunt trei unghiuri de abordare. Presa occidentală s-a concentrat cu precădere asupra divergenţelor privind Libia, din motive transparente: Se tem că pe lângă problemele pe care le au, ruşii ar putea să le pună beţe în roate. Presa rusă s-a concentrat asupra eşecului discuţiilor privind aşa-numita „abordare sectorială‘‘ în apărarea anti-rachetă, iar presa română s-a aplecat exclusiv asupra faptului că preşedintele rus, Dmitri Medvedev, s-a răstit la ambasadorul Sorin Ducaru sub pretextul declaraţiilor lui Traian Băsescu privind trecerea Prutului acum 70 de ani.

Cele trei abordări sunt exemplare pentru modul în care se raportează fiecare din părţi la chestiunea relaţiilor cu Rusia. Occidentalii - inclusiv presa lor - sunt preocupaţi de probleme concrete aici şi acum şi nu par să înţeleagă ce vor de fapt ruşii sau se prefac că nu înţeleg. Ruşii – inclusiv presa lor - continuă să joace agresiv şah strategic în Europa căutând să îşi reia statutul de putere dominantă iar românii – nu însă şi presa lor - sunt disperaţi să atragă atenţia asupra pericolului rusesc în faţa unui Occident care îşi acoperă ochii şi îşi astupă urechile. Cât despre atitudinea presei noastre, este suficient să amintim că aceasta s-a repezit în haită la gâtul „inconştientului‘‘ Băsescu, aproape cerând scuze cu umilinţă Rusiei, dar de câte ori un oficial american atrage atenţia asupra corupţiei insuportabile din ţara asta, aceeaşi presă se „ridică ca una‘‘ în apărarea „suveranităţii‘‘ şi „demnităţii naţionale‘‘, împotriva aroganţei Licuriciului imperial. E plină presa românească de diatribe vitriolante împotriva americanilor şi de reverenţe delicate în direcţia Moscovei. Ceea ce este improbabil să găsiţi în presa noastră este o explicaţie a conflictului dintre Bucureşti şi Moscova precum şi o apărare a punctului de vedere românesc.

Ministrul de Externe rus, Serghei Lavrov, a anunţat că la începutul săptămânii viitoare va merge la Washington pentru discuţii cu preşedintele Obama şi cu Hillary Clinton. În acest context a denunţat „ostilitatea de tip Război Rece‘‘ pe care ar manifesta-o americanii pentru că nu acceptă propunerile ruseşti privind scutul antirachetă. Dar ce propun de fapt ruşii în materie de scut? Pe scurt, o structură de apărare antirachetă comună, ceea ce înseamnă, de facto, transfer de tehnologie militară dinspre americani spre ruşi în beneficiul evident al ultimilor şi în detrimentul primilor. Scut comun înseamnă şi drept de control asupra lansatoarelor adică acces la butonul roşu care declanşează – DAR ŞI OPREŞTE – interceptoarele ce vor fi instalate în România. În al treilea rând, cer „abordare sectorială‘‘,adică să le revină lor apărarea Poloniei şi ţărilor baltice, prin care se înţelege, de facto, ruperea unităţii defensive a NATO şi refacerea sferei de influenţă sovietice. Dacă este cineva care visează la Războiul Rece, aceasta este Rusia, dar în clasicul stil orwellian îi acuză pe ceilalţi. Tot ca în Orwell, pentru a-şi sublinia legitimitatea pretenţiilor, Rusia are nevoie să inventeze o ameninţare la adresa securităţii sale. Declaraţiile lui Băsescu privind evenimentele de acum 70 de ani sunt cel mai bun pretext pentru a invoca această pretinsă ameninţare la adresa Rusiei, cu atât mai valoroasă pentru Moscova cu cât scutul va fi amplasat în România. Medvedev nu a urlat la Ducaru pentru că nu mai poate de grija victimelor celui de-al doilea război mondial ci pentru că va trebui să fie credibil atunci când le va spune ruşilor că „Ameninţarea la adresa Rusiei vine din România‘‘.

Când secretarul general NATO, Anders Fogh Rasmussen a recunoscut incidentul de la Soci, el l-a dojenit pe Băsescu spunând că „este important să fie evitată orice acţiune care ar afecta spiritul de dialog şi cooperare dintre NATO şi Rusia adus de summitul de la Lisabona‘‘. Or, „spiritul de dialog şi cooperare‘‘ este o ficţiune care este consecinţă a unei alte ficţiuni, anume a „resetării‘‘ relaţiilor dintre Washington şi Moscova. Rusia reală este Rusia lui Putin, Rusia agresiunii împotriva Georgiei, Rusia KGB-ului, a oligarhilor şi represiunii, o Rusie anti-americană şi anti-NATO, nu proiecţia idilică a unei Rusii cooperante sub „liberalul‘‘ Medvedev din imaginaţia administraţiei Obama. La Washington, oficialii Casei Albe recunosc, în discuţiile private cu jurnaliştii, că resetarea este un eşec, că Putin va rămâne ferm în control şi că Obama a mizat pe un cal mort. E timpul s-o recunoască şi Bruxelles-ul. NATO ar trebui, aşadar să asculte mai degrabă avertismentele lui Băsescu decât ieşirile bine calculate ale lui Medvedev.