Revolta de azi de pe străzile Moscovei şi ale Sankt Petersburgului vine din sentimentul că partidul lui Putin a abuzat în mod neruşinat de faptul aflării sale la putere, de poziţia sa dominantă pe scena politică, profitând de reflexele unui regim care nu simte necesitatea să se autocontroleze, să-şi impună nişte reguli ca măcar să pară „democratic”. Putin şi Medvedev o fi fiind „băieţi buni”, unul dintre ei a expus şi un plan de modernizare a Rusiei, dar nu au făcut mai nimic pentru a asigura desfăşurarea unor alegeri cât de cât libere şi corecte, ca cetăţenii ruşi să aibă senzaţia că democraţia prinde rădăcini şi că, din acest punct de vedere, Rusia se mişcă într-o direcţie bună.

Nu respect, ci teamă

La fel e şi în politica externă. La 20 de ani de la prăbuşirea URSS, „noua Rusie” nu evoluează, ci, dimpotrivă, ţine să se comporte ca cea veche, pentru a insufla nu respect, ci teamă. Impresia că Rusia aşteaptă un moment prielnic pentru a se năpusti asupra vecinilor săi şi a-i ocupa din nou este din ce în ce mai puternică. Vorbeşte de la sine faptul că Moscova nu numai că a ignorat „rugămintea” Chişinăului de a nu deschide secţii de votare în raioanele transnistrene, ci a făcut lucrul acesta în mod demonstrativ, umilitor, după ce ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, promisese că ţara sa va proceda civilizat, în conformitate cu normele internaţionale.

Ca la ea acasă

Dacă Biserica Ortodoxă Rusă ne-a ocupat „spiritual”, incluzându-ne în „russkii mir”, în „Rusia Istorică”, dacă Putin a emis pretenţii indirecte pentru teritoriile tuturor statelor postsovietice, egalând URSS cu Rusia Mare, era de aşteptat ca Moscova să ajungă să se comporte pe teritoriul nostru ca la ea acasă. De fapt, de unde siguranţa că ne aflăm pe teritoriul nostru? Oare nu ne-au obişnuit politicienii ruşi că Transnistria este „străvechi pământ rusesc”? Până la pretenţia că întreaga RM este pământ rusesc rămăsese doar un pas. Şi pasul acesta a fost deja făcut de MAE al Rusiei.

Lavrov, cu piatra-n sân

Fiindcă vorbeam de Serghei Lavrov, în timpul venirii sale la Chişinău, el ţinea ascunsă o piatră-n sân. În acel moment, pe siteul Ministerului de Externe al Rusiei, fusese deja publicat un text, semnat de Departamentul Istorico-Documental, despre „activitatea externă a URSS înainte de războiul pentru apărarea Patriei”, în care se justifica ocuparea Basarabiei, ca „pământuri ruseşti străvechi” („iskonno russkie zemli”) şi se afirma că Lituania, Letonia şi Estonia au cerut benevol să intre în componenţa URSS. Vladimir Socor menţionează în Eurasia Daily Monitor (Volume 8, Issue 221) că „rusesc” este folosit, în acest document, în „sens etnic”, iar Basarabia fiind „teritoriul de bază al Republicii Moldova între Prut şi Nistru, nu Transnistria”, avem de a face cu o „inovaţie istorică radicală” a MID-ului, cu o pretenţie că RM este „pământ rusesc străvechi”.

Resovietizarea Rusiei

Avem de a face de fapt cu o preluare din istoriografia sovietică ajustată la „nevoile” geopolitice ale URSS. Cel puţin, din punctul de vedere al politicii externe, putem vorbi despre o resovietizare a Rusiei, despre o reintroducere în circuit a miturilor elaborate de imperialismul rus. De altfel, după cum subliniază şi dl Socor, ultimatumul adresat României la 26 iunie 1940 pornea de la premisa falsă că majoritatea populaţiei basarabene o constituie ucrainenii, care trebuie „reuniţi” cu ucrainenii din URSS. Această minciună crasă, neruşinată, pe care o trece cu vederea documentul MID, era singurul „argument” al „străvechimii” ruseşti, a pretenţiilor teritoriale sovietice faţă de România. (Şi fraza „Transnistria pământ rusesc” este la fel de „adevărată”, căci atunci când Suvorov „întemeia” oraşul Tiraspol, dincolo de Nistru existau aşezări româneşti cu istorie seculară. Sucleea Veche era denumirea viitoarei „capitale” transnistrene, înainte de a apărea Suvorov pe acolo.)

Cum răspundem noi?

Până la urmă, problema nu e cum procedează Rusia, ci cum răspundem noi. Deocamdată, în virtutea unor calcule „şmechere” ale lui Filat, Chişinăul se preface că nu observă gesturile posesive, pretenţiile de cloşcă imperială manifestate de Moscova. Pe termen scurt, el speră probabil să încheie un nou tratat, mai avantajos, cu „Gazprom”-ul, iar pe termen mai lung să obţină înapoi raioanele transnistrene. Tot din aceste considerente, probabil, deşi a fost anunţat din timp, Chişinăul nu s-a alăturat SUA şi statelor NATO în decizia de a suspenda schimbul de informaţii cu Rusia, în cadrul tratatului FACE (privind forţele armate convenţionale din Europa). Din cauza că Moscova şi-a suspendat, din 2007, participarea la tratat şi nu-şi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de acesta, statele NATO, la iniţiativa SUA, nu vor mai livra informaţii în cadrul schimbului anual de informaţii din luna decembrie, nu vor mai trimite Rusiei notificări privitor la activităţile lor militare şi nu vor mai accepta cererile de inspecţie pe teren din partea Rusiei. Obligaţiile faţă de celelalte ţări participante ale tratatului FACE rămân în vigoare.

Unde erau ruşii?

După cum scrie Vladimir Socor (care a făcut pentru contracararea federalizării RM mai mult decât toate guvernele noastre luate împreună), tăcerea Chişinăului (şi a Bucureştiului) în legătură cu documentul MID poate fi înţeleasă de Moscova ca o încurajare în a-şi continua „lecţiile de istorie”. Dându-i dreptate, vom adăuga că nu e lipsită de sens nici remarca din scrisorile lui Ion Buraga: dacă Basarabia este pământ rusesc şi noi am reuşit să-l ocupăm, unde erau ruşii? Şi de ce ar crede ei că ni-l pot lua cu uşurinţă înapoi?