„Fără o idee larg răspândită şi adânc înrădăcinată de stat în rândul populaţiei, înseşi instituţiile statului supravieţuiesc cu dificultate..." arăta geopoliticianul britanic Barry Buzan într-una din scrierile sale (Popoarele, statele şi teama, Cartier, Chişinău, 2000, p.74)

Fiecare stat este construit în jurul unei axe simbolice. În timp, aceasta se reclădeşte şi, odată cu ea, principiul organizator al statului. Dacă societatea se regăseşte în ordinea de stat, atunci avem stat organic, legitimitatea politicului fiind asigurată pentru intervale mari în istorie.

Momentul în care societatea românească şi-a găsit expresia deplină în stat a fost 1 Decembrie 1918.

Unii ar fi tentaţi să zâmbească cu istoria lor consemnată care încape într-un mileniu. Românii fac parte dintre popoarele tăcute care se confundă multimilenar cu mersul timpului, timpul care cuprinde evenimentele pe care unii şi alţii le-au creat morţiş.  Românii au atras atenţia cancelariilor şi au intrat în evenimenţial,  atunci când au ieşit să-şi recupereze timpul confiscat de alţii, când au devenit naţiune tolerată, iobagi în propria ţară.

Aceasta pentru că ţara nu a fost un eveniment pentru români: a fost un dat în genetica noastră culturală. Ne-am născut cu Ţară. Ţara face parte din popor, poporul însuşi fiind „ţăran", cum frumos demonstrează Nicolae Iorga. Ţăranul nu simte nevoia să-şi declame ideologic identitatea şi nici să se învârtă în cerc arătând de când are primul act al respiraţiei sale în istorie. El este istoria. Numai popoarele tinere simt nevoia să îşi tot jaloneze prezenţa cu diverse statui-borne pentru o istorie centrată pe posesie teritorială şi mai puţin pe trăirea firească, aşezată în acel spaţiu.

1 Decembrie este o continuă prezenţă în sufletele noastre. Dar de la o vreme însă, tinde să devină o mare slăbiciune, o afirmare negativă, o umbră, un loc nemulţumitor, aproape ruşinos. Un reper cu minus. Aceasta chiar dacă practic omul românesc modern se defineşte prin raportare la 1 Decembrie 1918. Numai în raport cu această axă ne putem manifesta înţelegerea faţă de problemele noastre moderne. În absenţa ei, rămâne un loc gol. Iar omul românesc este înlocuit de diverşi homunculi, pe o scală a mancurtizării generalizate. Urmarea diminuării acestui reper axial este micşorarea administrativă a autorităţii, transformarea românilor din diverse locuri ale ţării şi de aiurea în cetăţeni lipsiţi de drepturi.

Astăzi, 1 Decembrie trebuie recucerit în sufletele noastre. 1 Decembrie, înseamnă alegerile din Basarabia, Legea salarizării şi Legea Educaţiei. Nistrul este principala linie de protejare a complexului Carpaţi-Dunăre-Mare;  miza naţională a educaţiei, dincolo de conţinuturile şi practicile sale generale, reprezintă linia Carpaţilor, dovadă sensibilităţile care se văd cu ochiul liber chiar în curbura munţilor; de Legea salarizării depinde capacitatea de răspuns a administraţiei la provocările cărora trebuie să le facă faţă societatea.

Basarabia este marea provincie pierdută prin maşinaţiuni transimperiale. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a  marcat începutul unei noi etape diplomatice, în care Vestul, sub umbrela SUA prin NATO şi în cadrul Uniunii Europene, a proclamat primatul justiţiei în faţa înţelegerilor netransparente şi al dreptului forţei.  Lumea a crezut că este o schimbare de esenţă a politicii în Europa. Anul acesta însă, la presiunea unor mari puteri, România fost nevoită să semneze un Tratat de frontiera cu Basarabia, perpetuându-se astfel pervers marea nedreptate din 1939. În numele valorilor europene a fost generată o mare dezamăgire cu doar câteva săptămâni înainte de alegeri.

Urmarea imediată este prăbuşirea referenţialului european la Nistru, menţinerea lui artificială la Prut, mărirea distanţei dintre Georgia, Ucraina şi UE. Reversul: reapropierea dintre Germania şi Rusia, actorii colosalei dezordini declanşate în 1939.  Revenirea la vechiul tipar geopolitic, prin care se negociază teritorii fără participarea ţărilor-teatru este de rău augur.  Doar invaziile mongole şi ciuma au fost mai traumatizante în memoria colectivă decât prietenia dintre aceste două entităţi. Pentru reamintire şi nerepetare este însă nevoie de o educaţie europeană şi naţională, fără complexe identitare şi cu imaginaţie în raport cu interesul public.

Legea Salarizării este crucială din perspectiva aşezării statului pe ierarhia competenţelor. Remunerarea în raport cu contribuţia la servirea interesului naţional este esenţa justiţiei sociale în orice ţară civilizată. Pentru că banii nemunciţi, prosperitatea obţinută doar prin vorbe sau, şi mai rău, prin exploatarea interesului public, trebuie să fie sancţionate. Primul factor de ordine într-o societate şi într-un stat este ierarhia recompenselor după muncă. Legea este, deci, factor de justiţie economică la scară naţională şi, prin aceasta, parte a geopoliticii interioare a României.

Atât Legea Salarizării Unitare cât şi Legea Educaţiei Naţionale ar putea fi gesturi întemeietoare, primii paşi ai unei reconquiste de mult aşteptate a spaţiului interior al României. Mai înainte de a se manifesta în exterior, o ţară trebuie să fie aptă să funcţioneze ca ţară. Este ceea ce din perspectiva balanţei de putere înţelegem prin geopolitica spaţiului interior, iar din punct de vedere economic funcţionarea la potenţialul productiv. Fără educaţie nu poţi organiza producţia iar fără remuneraţie justă educaţia sucombă în faţa lichelismului. Aceasta pentru că, în timp ce educaţia reprezintă coacerea timpului personal la temperatura tensiunii făuritoare de ţară a înaintaşilor, lichelismul este şmecheria, ipocrizia prin care pretenţia individuală sare peste valori şi probleme colective, păgân antrenată în templele dispreţului faţă de trecut. Iar cu lichelism nu poţi ţine laolaltă o ţară, cu atât mai puţin să treci cu ea prin Europa.   

Problematica educaţiei şi a salarizării reprezintă locurile strategice ale recucerii interioare a României, pilonii geopoliticii sale interioare. Potenţialul acestor legi în raport cu viitorul este foarte puternic. Deficitul cauzat de alcătuirea şi aplicarea defectuoasă a acestor legi ar putea fi catastrofal, pentru că efectele negative ale unui fenomen sunt invers proporţionale cu potenţialul său de creştere.

La rândul său, Legea Educaţiei Naţionale reprezintă puterea de proiecţie a societăţii româneşti - ca societate civilizată, asupra simbolisticii propriului spaţiu. România face parte dintr-o curioasă tipologie de state, care nu duce bătălii în afară, fiind ţinută în loc de bătălii nerecunoscute pentru organizarea propriului spaţiu interior. Educaţia Naţională este principalul instrument prin care acest spaţiu este organizat. Punctul fierbinte al acestui spaţiu este ceea ce unii numesc „Bazinul Carpatic". Carpaţii sunt însă centrul României, iar scufundarea lor simbolică, pieirea lor din puterea faptică şi mentală mentală, administrativă, a intelighenţiei, clasei politice şi tineretului este una dintre curiozităţile secolului în Sud-Estul Europei.

Din punct de vedere tehnic, legea educaţiei naţionale trebuie neapărat îmbunătăţită pe cel puţin două axe, a raportului dintre cunoştinţe şi competenţe şi pe aceea a identităţii.  Aşa de pildă, punerea în opoziţie a competenţelor cu conţinuturile este un raţionament cu multe efecte perverse. Ca şi când competenţele nu ţin de conţinuturi. Ce fel de competenţe creăm dacă neglijăm momentul 1 Decembrie?

Omul românesc are ca axă centrală a modernităţii sale 1 Decembrie 1918. 1 Decembrie 1918 este conţinutul care permite calitatea noastră de trăitori ca români în modernitate. Ce fel de competenţe distribuim dacă punem în opoziţie competenţele - adică forma de manifestare, cu conţinutul - elementele care fac posibilă competenţa? O altă falsă problemă este aceea a aşa-numitei corupţii instituţionale, în special în mediul universitar. Solidaritatea universitară este o reacţie la incompatibilitatea moştenită politic dintre mediul de afaceri, decizie şi învăţământ. Atât timp cât clasa politică nu are nevoie de cunoaştere universitară, nici mediul de business nu va avea nevoie de cunoaşterea creată în România, pentru că se va mulţumi cu acel nivel al afacerilor, permis de clasa politică, de simplu transplant al unor modele din străinătate. Oriunde societatea se rupe în bucăţi, instituţiile intră în autoprotecţie şi, până la momentul imploziei, se concentrează pe structurile lor tari, stocul relaţional care le permite să supravieţuiască. Şi apoi cine garantează că prin restructurarea educaţiei în jurul „competenţelor" nu se vor elimina comportamentele de tip paternalist? Dimpotrivă, nu facem decât să apară o nouă clasă de arendaşi, mai rea chiar, pentru că nu are conţinuturi, are doar competenţe.

Dar tot atât de serioasă este situaţia axei spirituale a statului acolo unde, demografic românii sunt în minoritate.   Legea Educaţiei este instrument de geopolitică internă pentru că prin ea se poate compensa  demografia scăzută printr-o mai bună organizare simbolică sau, dimpotrivă, se poate distruge finalmente ce a mai rămas din coerenţa administrativă din centrul României.

Pentru ca statul român să nu îşi piardă suveranitatea în centrul ţării, şi, implicit, pentru a nu expune pe cetăţenii români la un proces de epurare etnică, este necesar

•-          să se recunoască starea de facto a românităţii din Centrul ţării ca fiind demografic, numeric inferiorioara;

•-          în consecinţă, minoritatea demografică (locală) să beneficieze de protecţia conferită minorităţilor la nivel naţional;

•-          filtrarea pretenţiilor de tip colectiv în cadrul constituţional;

•-          susţinerea altor partide politice pentru formarea majorităţilor guvernamentale pentru ca actul politic  să revină la normal, să iasă din perimetrul şantajului cu conotaţii etnice;

•-          numirea unor responsabili guvernamentali în teritoriu pe educaţie în acord cu comunitatea românească locală pentru supravegherea aplicării legii şi asigurarea drepturilor în mod egal, pentru toţi cetăţenii;

•-          reconstruirea economică a regiunii prin accesul la resurse în raport cu aptitudinea antreprenorială etc.

Ce este de făcut pentru regăsirea modernităţii axiale al lui 1 Decembrie?

Mai întâi de toate decalajul faţă de axa identitară trebuie recuperat la nivelul formatorilor de opinie, adică de presă. Derizoriul trebuie pus la locul lui aşa încât ludicul să iasă din cadrele spălării pe creier, redevenind la funcţia lui originară, aceea de socializare implicită prin relaxare. Spre deosebire de alte neamuri, noi nu trebuie să lucrăm sub însemnele lozincarde ale identităţii naţionale, trebuie doar să ne îngrijim grădina multimilenară pe care o avem. Acesta este sursa cunoaşterii şi a soluţiilor la problemelor pe care le avem, a demnităţii fără de care nu facem faţă nici unui fel de competiţie.

La rândul său educaţia, după cum îi spune şi Legii, trebuie să devină „naţională". Omul fără rădăcină este marele produs secundar toxic al moştenirii comuniste şi factorul trenant al tranziţiei de după 1989.

Actul politic odată aşezat în jurul axei noastre primordiale, vă recăpăta nu doar legitimitate, dar va găsi şi drumul pentru gestul politic cu demnitate întemeiat pe cunoaştere.

Centrarea gestului politic pe cunoaştere este prioritatea recuperării consistenţei guvernării. Fără existenţa unui plan naţional de cercetare, finanţat pe priorităţi naţionale, cercetarea se va disipa, ca şi până acum, într-o pleiadă de direcţii oportuniste sau minore, în acord cu limbajul ideologic în funcţie de care „s-au mai dat" finanţări. În acest sens, este imperativă „resetarea" birocratică şi legislativă care blochează „tehnic" desfăşurarea flexibilă şi creativă a studiilor. În prezent, cercetarea naţională pe probleme naţionale este blocată. Fără deblocarea ei, 1 Decembrie rămâne ca o sărbătoare părăsită.