La Chişinău s-au încheiat sărbătorile, paradele, au trecut chefurile, s-au mai domolit frustrările, s-au spălat banii publici care trebuiau spălaţi, au coborât de la ecrane şi din scene «magii», fanfaronii şi mitropoliţii Independenţei (care era bine să stea de 27 August în amvoane) şi, parcă, era gata să se treacă peste toate şi să se uite de toate, dacă Rusia nu şi-ar fi arătat din nou colţii. 

În ajunul zilei de 27 August, preşedintele D. Medvedev trimite la Chişinău o telegramă de felicitare cu prilejul Independenţei R. Moldova. La nicio săptămână, pe 2 septembrie, un alt oficial rus din prima linie, B. Grîzlov, şeful Dumei de Stat, expediază o telegramă similară la Tiraspol, pe numele lui Anatoli Kaminski, «preşedintele legislativului» de acolo, cu ocazia zilei independenţei «rmn» («republica moldovenească nistreană»). Dacă ar fi să reieşim din mojicismul şi proastele obiceiuri ale Kremlinului, lucrurile nu ar avea de ce să ne surprindă. Însă, dacă ar fi să mergem pe buchia tratatelor dintre Chişinău şi Moscova, lucrurile se complică. Şi se contrazic grav. Iată ce zice Grîzlov, citat de «tiras.ru»: «Creată în perioada dificilă a istoriei recente, rmn şi-a câştigat dreptul de a exista în lumea modernă…»(?!). Şi tot el: «…în toţi aceşti ani Rusia a sprijinit şi va sprijini, în continuare, dezvoltarea republicii». Ceea ce spune oficialul nr. 2 al Rusiei nu este, de fapt, decât o recunoaştere, de facto, a regimului de la Tiraspol. Şi atunci, unde-i R. Moldova, independentă şi suverană, felicitată de Medvedev şi recunoscută de Rusia acum 20 de ani? Să nu ştie stânga ce face dreapta? Exclus. Mai ales în cazul Rusiei şi, în mod expres, al R. Moldova – o zonă geostrategică, aflată în permanenţă în evidenţa Moscovei? Dacă Grîzlov şi-ar fi permis gestul din 2 septembrie în raport cu Germania, Franţa, Anglia, cu balticii…, ambasadorii Rusiei ar fi trebuit să urce în primul avion spre Moscova. La noi, însă…

Proiectul «noii Moldove»

Chişinăul nu a reacţionat încă în niciun fel la această, uşor spus, impertinenţă a Kremlinului. Externele au motivat că au nevoie de «confirmarea mesajului», ca să poată interveni. Va fi, nu va fi? Greu de spus, dacă pe 24 august M. Lupu a mers şi s-a ploconit militarilor sovietici care, în 1944, ocupau Basarabia, iar pe 27 August tot el anunţa, în PMAN, că «visul nostru (Independenţa, n. red), nutrit de decenii, devenea, acum 20 de ani, realitate». Cum şi cine să ceară, în acest caz, ruşilor explicaţii? Unii zic că mesajul lui Grîzlov ar fi o nouă speculaţie politică a Moscovei în dosarul transnistrean, alţii cred că este un favor făcut de Moscova lui Kaminski — principalul contracandidat al lui Smirnov la «prezidenţialele» transnistrene. S-ar putea, deşi nu cred că atât de puţin şi-a dorit Moscova. Ruşii nu fac nimic în politică de azi pe mâine sau la întâmplare, aşa cum au procedat moldovenii la Giurgiuleşti, Palanca, Etulia şi Reni, la Ismail, Basarabeasca, în Transnistria, Sudul şi Nordul Basarabiei etc. În «cazul Grîzlov», ca şi în altele, inclusiv ultimul scandal diplomatic cu V. Iastrebceak (provocat de ambasadorul rus la Chişinău, V. Kuzmin), Rusia nu face decât ceea ce a făcut totdeauna: forţează nota în favoarea Transnistriei ca să-i amplifice statutul de republică şi, paralel, testează reacţiile Chişinăului (şi ale Occidentului) la provocările pe care le lansează, ca să ştie până unde poate merge şi cât de mult poate rupe Chişinăului în momentul în care va trebui bătută palma în «problema transnistreană». Ruşii sunt conştienţi că nu mai au unde întinde guma în subiectul transnistrean şi nici nu mai are rost s-o facă. Tergiversările nu mai sunt în favoarea lor, «paiokul» nu mai ţine, nemulţumirile în Transnistria cresc. Şi faţă de regim, şi faţă de patronii lui (de aici şi spectacolul electoral cu schimbarea la Tiraspol a lui Smirnov cu Kaminski). Rusia şi-a jucat toate cărţile posibile în Transnistria. Singurul lucru pe care nu l-a făcut (şi nici nu vrea să-l facă) este recunoaşterea, de jure, a Transnistriei, fapt care ar atrage după sine «problema Sudului şi Nordului Istoric al Basarabiei» (dacă cumva la Chişinău are cineva în minte acest lucru) şi plecarea spre România a Moldovei din interfluviul pruto-nistrean. Rusia nu şi-a dorit niciodată acest lucru. Şi nici Ucraina. «Ucraina a fost, este şi va fi ţara cea mai interesată în păstrarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a R. Moldova“. Este opinia MAE ucrainean, exprimată de purtătorul său de cuvânt, Oleg Voloşin. Şi nu e singura. Pe aceeaşi poziţie stă şi Moscova. Numai că această «R. Moldova» trebuie să fie alta. Proiectul, convenit între Moscova şi Kiev, presupune federalizarea R. Moldova, anexarea la ea a reg. Odesa, diminuarea şi asimilarea componentului etnic românesc (după modelul Transnistriei ucrainene) şi eliminarea, pe totdeauna, a «problemei Basarabiei». Remarc aceste lucruri în legătură cu întrevederea de mâine din Germania a premierului V. Filat şi a liderului de la Tiraspol, I. Smirnov, şi cu cea de pe 20 septembrie de la Moscova, ambele în acelaşi subiect transnistrean. Ruşii merg la negocieri cu strategii şi proiecte. Chişinăul cu ce merge? Cu capul plecat? Dacă Guvernul va manifesta aceeaşi competenţă ca şi în cazul Palanca, trebuie să ne pregătim de pe acuma de un alt 7 Aprilie. Dar, de data asta, probabil, de unul în stil libian.