Pentru 12-13 iunie, comuniştii au anunţat proteste masive la Chişinău, estimate de ei la circa douăzeci de mii de persoane. Ei nu neagă că vor cere demisia actualului regim de guvernare. Întrebarea e, cum o vor face, pe cale paşnică sau violentă? Şi de ce două zile de protest şi nu una?

Ce se pune la cale: o repetare, în formulă nouă, a scenariului  din 6-7 aprilie-2009 de la Chişinău, o  lovitură de stat, gen Bişkek, din 7 aprilie 2010, o repetiţie generală pentru o revoluţie mai târzie sau deciziile urmează a fi luate ed-hok, în dependenţă de capacitatea AIE de a face faţă provocărilor?

Comuniştii au furat prea mult ca să nu vrea înapoi la guvernare, iar lumea este prea obsedată de sărăcia sa, ca să nu se lase provocată şi manipulată. În plus, la Chişinău, s-au plodit cu anii destule forţe politice, capabile să destabilizeze situaţia, iar Moscova a obţinut prea multă «dezlegare» după recucerirea Kievului, ca să nu vrea să se revanşeze şi în spaţiul pruto-nistrean.

Varianta Ianukovici la Chişinău ar fi, poate, cea mai nevinovată soluţie pentru Moscova, însă până la ea e prea departe. La Chişinău, lucrurile cu anticipatele rămân încă neclare. Dar chiar şi dacă se vor clarifica, puţin probabil ca ele să aibă loc mai devreme de septembrie 2011. Ar fi gata Rusia să intre într-un nou val de aşteptare, după ce Medvedev şi Ianukovici şi-au definit la Kiev înteresele nu doar în Transnistria, ci şi până la Prut? Sau va recurge la «varianta Bişkek»?

Chişinăul confundat cu Bişkekul

Moscova, niciodată de la schimbarea regimului de guvernare la Chişinău, nu şi-a formulat deschis poziţia faţă de acest regim. Iniţial, a anunţat că va urmări «cu multă atenţie evoluţiile politice de la Chişinău», ca până la urmă să ne pomenim luaţi prin surprindere cu Declaraţia de la Kiev - un târg brutal, negociat tâlhăreşte, de unde şi replica premierului V. Filat la întrevederea de la Sankt-Petersburg cu V. Putin: «toate declaraţiile care se fac cu referire la R. Moldova trebuie să fie consultate cu ţara noastră». Reproşul, evident, nu a plăcut. Reacţia Kremlinului vine trei zile mai târziu, cînd într-un interviu pentru un canal străin de televiziune, premierul Putin împinge Moldova, alături de Kîrgîzstan, pe acelaşi cântar de instabilitate politică. «Suntem conştienţi că situaţia politică acolo (în Moldova) nu este încă stabilă. Poate nu este la fel de acută ca în Kîrgîstan, dar am văzut că este aproape ca în Kîrgîstan», spune Putin.

Nu ştiu cine i-a putut servi lui Putin acest «aproape ca în Kîrgîzstan», dar comparaţia nu rezistă, e forţată. Bişkekul şi Chişinăul sunt situaţii total diferite. La Chişinău avem o schimbare a puterii prin alegeri democratice, în celălat caz - o lovitură de stat. Alegerile în R. Moldova ne aparţin, cazul Bişkek e unul inspirat şi sprijinit de Moscova. Fosta guvernare de la Bişkek este în arest sau în refugiu, la Chişinău aceasta stă în parlament.  Aşa că Kîrgîzstan şi Moldova nu pot fi comparabile, decât în cazul în care se doreşte o similitudine intenţionată, provocată. Moscova forţează nota şi caută, probabil, să creeze impresia că este ameninţată de instabilităţi în «vecinătatea imediată» pentru a putea interveni şi aplica la Chişinău, ca şi la Bişkek. modelul unei revoluţii populare.

În tot cazul, reevaluarea agendei politice a lunii mai ne arată foarte clar că până la ameninţarea Moldovei cu «varianta kîrgîză», Rusia a dat mai multe semnale că trece la ofensivă, inclusiv pe direcţia sud-est. Remarcăm aici  declaraţia preşedintelui Medvedev că Rusia se pregăteşte de «un conflict, comparabil cu cel dea-l doilea război mondial», dezaprobarea de către Moscova a Parteneriatului Estic, prelungirea mandatului flotei militare ruse în Crimeea, lansarea proiectului de construcţie a unor baze militare ruse pe teritoriul Ucrainei la frontiera cu România, Declaraţia Medvedev-Ianukovici de la Kiev şi, proaspăt de tot, egalarea, destul de periculoasă, a situaţiei din Kîrgîzstan cu cea din Moldova.

Ce ar putea urma? Depinde, pe cât de deranjate se vor arăta de noua situaţie politică UE şi NATO, care au R. Moldova la frontiera lor directă, şi ce tactici şi strategii vor aplica în raport cu Ucraina şi Rusia, după noul lor mariaj. Dar depinde şi de poziţia AIE, dacă va vrea să reziste în continuare şi să exploateze cu abilitate atuurile pe care le are în relaţiile cu cei doi: apartenenţa la CSI, neutralitatea militară, relaţiile cu UE, relaţiile cu România, «problema Basarabiei», prezenţa militară rusă pe teritoriul R. Moldova, Tratatul de frontieră, problemele patrimoniale, arsenalul de politici umanitare în R. Moldova etc.

Situaţia politică în regiune, sub influenţa Rusiei, s-a schimbat pe durata ultimei luni atât de mult, încât Chişinăul nu mai are cum să rămână la vechile strategii şi practici de relaţie cu Moscova şi Kievul. Şi nu doar cu ei.

Pe 12 şi 13 iunie, Rusia, sub acoperirea PCRM, va ieşi în stradă la Chişinău. Pentru repetiţie generală sau lovitură de graţie?