Redescoperirea Moldovei

adăugat 11 martie 2008, 08:09, la Opinii / Editoriale

Interesul faţă de Republica Moldova şi faţă de românii care trăiesc pe acest teritoriu devine din ce în ce mai mare în România. La finalul perioadei de tranziţie care a început în ultimele zile din decembrie 1989 şi care s-a încheiat în ianuarie 2007, românii au descoperit că există şi alte obiective politice, pe lângă aderarea şi integrarea în structurile euroatlantice. Cu siguranţă, autismul intelectual în care au fost prinşi românii până la aderarea la Uniunea Europeană a avut şi părţile lui bune. Probabil că, dacă nu ar fi existat mobilizarea maximă pentru atingerea obiectivului aderării, România ar fi rămas o ţară în care lucrurile nu ar fi mers deloc bine. Situaţia ei ar fi fost asemănătoare cu cea a Croaţiei, care a beneficiat de un start foarte bun în cursa pentru aderare, dar care, după resurecţia naţionalistă din anii 1990, a pierdut trenul european. Sau, ar fi semănat cu situaţia Ucrainei, care pendulează între lumea europeană şi cea slavă, incapabilă, deocamdată, să îşi aleagă o traiectorie clară. Acum, însă, liderii de opinie au timpul necesar să îşi tragă puţin sufletul. Şi tocmai în această perioadă încep să redescopere românii din Moldova, precum şi responsabilitatea ce îi revine statului român faţă de această parte a naţiunii române, despărţită, deocamdată, prin vitregia sorţii. Tendinţa probabil se va accentua tot mai mult. La fel, tot mai mult va creşte şi implicarea României în viaţa românilor din Moldova şi viceversa. Tot mai multe instituţii media îşi angajează corespondenţi la Chişinău, tot mai mulţi devin personalităţi de prima mână ale vieţii publice româneşti. De pildă, formaţia Zdop şi Zdup, Pavel Stratan ori Anastasia Lazariuc, celebrităţi care şi-au găsit consacrarea în România. Ştiţi ce reprezintă toate aceste lucruri? Semnele unei integrări culturale de durată! Ca să fie clar, românii nu vor veni niciodată să ia cu japca Basarabia ori să facă Unirea prin forţa armelor. Dacă Unirea va fi realizată vreodată, ea va fi făcută prin forţa dreptului, nu prin dreptul forţei. La fel a avut loc Unirea din 1859, la fel şi Unirea din 1918. Este vorba de două acte istorice "de succes". Prima a avut drept consecinţă naşterea nucleului statului român, iar cea de-a doua a demonstrat capacitatea României de a fi o naţiune modernă şi eficientă. Sigur, cataclismul celui de-al doilea război mondial şi războiul rece au ciopârţit, din nou, graniţele României, dar acest lucru nu este un dat definitiv. Cele mai importante lucruri ale actului din 1918 au supravieţuit: conştiinţa naţională, un imaginar colectiv comun şi dorinţa de regăsire a unităţii pierdute prin forţa împrejurărilor. Şi tocmai aceste lucruri sunt baza viitoarei unităţi. Românii au intrat o singură dată cu armele în mâini în Basarabia, ca să îşi dezrobească fraţii încăpuţi pe mâna fiarei sovietice. Aventura militară a mareşalului Ion Antonescu s-a încheiat cu un eşec, atât militar, cât şi imagologic. Acest eşec a permis demagogilor sovietici să asocieze reacţia legitimă a României războiului hitlerist. Nici un istoric sovietic nu a spus, însă, că România fusese împinsă în braţele Germaniei lui Hitler tocmai de rapacitatea Uniunii Sovietice.

Autor: Claudiu Pădurean
Sursa: www.presa.md