În reacţie la crescânda presiune dublă, politică şi imigraţionistă, la care e supus vestul Europei, preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, a cerut instituirea şi respectarea de reguli pentru un Islam franţuzesc.

Nu puţini francezi se arată nemulţumiţi şi iritaţi de blocarea cu mase de credincioşi islamici a unor străzi pariziene transformate ad-hoc în moschei. În genere, tot mai multor francezi de religie creştină, spectacolul afişării deschise a credinţei musulmane, prin burci, voaluri, minarete şi moschei li se pare tot mai puţin suportabilă.

Problema nu e doar una franceză. După 11 septembrie 2001, idiosincrasia anti-musulmană, virtual necunoscută până atunci în occident, a luat exponenţial proporţii, peste tot. Prin recurs la reflexele corecte politic, liderii occidentali au reuşit mult timp să marginalizeze formaţiunile populiste apărute şi trăind aproape exclusiv din dobânzile pe capitalul politic strâns în urma instigărilor la ură împotriva imigranţilor.

Dar ameninţarea terorismului islamist n-a dispărut. Cum nu s-a evaporat nici vizibila neadecvare la imperativul integrării a unor segmente largi de imigranţi musulmani, din care nu puţini preferă ghetoizarea unei expuneri nefiltrate la individualismul de tip apusean.

Această vădită neadecvare identitară, socială, economică, şcolară, profesională şi psihologică n-a întârziat să promoveze interesele şi succesele electorale fără precedent ale grupărilor radical anti-musulmane, fie că e vorba de Olanda, Danemarca, Suedia sau Elveţia.

În Franţa, presiunea o susţine Frontul Naţional, încăput pe mâna Marinei le Pen, fiica fondatorului ultranaţionalistei formaţiuni. Spre a nu-i lăsa mână liberă la dreapta şi extrema dreaptă a spectrului politic francez, preşedintele Sarkozy a abordat el însuşi tema vizibilităţii musulmane. Parţial supărătoare pentru o parte a concetăţenilor săi, această vizibilitate, alimentând ostilitatea contra musulmanilor, ar trebui, în viziunea lui Sarkozy, să dispară.

Potrivit liderului de la Elysee, ar fi datoria musulmanilor să se integreze astfel încât să nu mai sară în ochi.

De cealaltă parte a baricadei, musulmanii reliefează că, în unele oraşe mari, precum Paris sau Marsilia, nu au loc în moschei, motiv pentru care sunt nevoiţi să se roage pe străzi. Ceea ce, nu doar din unghiul extremei drepte, ci şi al multor francezi republicani, care ţin la respectarea strictei despărţiri a statului laic de religii, constituie o provocare.

Nicolas Sarkozy vrea un islam francezConform sondajelor, 20 la sută din francezi sunt de acord să considere afişarea publică a credinţei drept o ruşine naţională şi un atentat la sacrosancta libertate religioasă.

Nu e deci de mirare că Sarkozy încearcă să-şi sporească popularitatea pledând pentru un "islam franţuzesc" - un concept fundamental diferit de cel de "islam în Franţa", în măsura în care caracteristica inconfundabilă a celui dintâi ar fi invizibilitatea. Musulmanul bun, pare a zice Sarkozy, e cel ce nu se vede.

E limpede că, adoptând această poziţie, şeful statului francez încearcă să răspundă temerilor acute ale unui număr semnificativ de alegători şi să le aplaneze, fără să poată evita, însă, alienarea altor grupuri, care nu vor întârzia să-l acuze de comiterea unei grave erori.

Fiindcă rezerva publică şi retragerea disciplinată a credinciosului între cei patru pereţi ai casei sau ai comunităţii sale nu corespunde neapărat exigenţelor sau naturii extroverite ale unora dintre tradiţiile islamice.

Prin urmare, revendicările prezidenţiale ar putea fi interpretate ca solicitând dispariţia islamului în Franţa.

Ceea ce ar fi cu atât mai greu de impus, cu cât ponderea politică a milioanelor de musulmani din Franţa va continua să crească necontenit. Pe de altă parte, tocmai această pondere ieşită din comun obligă republica franceză să treacă grabnic la redefinirea raportului dintre stat şi religie.

Or, această sarcină riscă să fie imposibilă. Pentru relaţia cu Biserica Catolică Franţa şi-a asumat-o cu succes, la începutul secolului XX. La o sută de ani de a-tunci e obligată să repete operaţiunea pentru moschei şi musulmani şi s-o facă în condiţii net mai dificile, în măsura în care în cauză e islamul, pe fondul unei globalizări pline de conflicte.

De proximul deznodământ al acestei tentative fără precedent în istoria continentului, de instituire de reguli pentru un "islam occidental", ce riscă să le pară inacceptabile multor credincioşi islamici, va depinde, în bună măsură, şi rezolvarea aceloraşi probleme în restul Europei.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Cristian Ştefănescu