Se schimbă guvernele la Bucureşti şi la Chişinău, se schimbă preşedinţii, premierii, miniştrii de Externe, se schimbă preşedinţii în Rusia, SUA, Germania ş.a.m.d., iar relaţiile dintre România şi R. Moldova rămân mereu aceleaşi: cordial de reci şi nesincere - din partea Chişinăului, desigur.

Chiar dacă, din când în când, liderii celor două state româneşti constată că aceste relaţii s-au încălzit ca niciodată, până la urmă ne convingem că presupusa creştere de temperatură a fost o iluzie. De 20 de ani trăim cu aceste iluzii termice în relaţiile dintre Bucureşti şi Chişinău.

Un cunoscut expert de la Bucureşti vorbea recent despre aceea că R. Moldova este o problemă prost gestionată de România şi că Bucureştiul nu a avut niciodată un proiect serios şi real vizavi de ţara din stânga Prutului, locuită de români. Chişinăul oficial, indiferent de cine a fost reprezentat - de Snegur şi Sangheli, Lucinschi şi Sturza, Voronin şi Tarlev ori Lupu şi Filat -, a fost întotdeauna, constant, reticent faţă de Bucureşti. Ne-am convins că nu contează dacă prim-ministrul de la Chişinău a absolvit economia la Moscova sau dreptul la Iaşi - oricine, la Chişinău, ajunge la conducerea statului devine... un pic antiromân. Orice încruntătură de sprânceană a unui lider de la Bucureşti e percepută de omologii de la Chişinău drept... amestec în trebuirile interne ale unui stat suveran. Această psihologie (stare de spirit) se transmite şi populaţiei. Astfel, tradiţionala românofobie a Chişinăului nu este moştenită genetic sută la sută, cum cred unii, ea e şi consecinţa politicii oficiale actuale a Chişinăului faţă de ţara de peste Prut. (Despre adevărata poziţie a liderilor moldoveni vizavi de România trebuie să judecăm nu după declaraţiile făcute la conferinţele de presă, ci după discuţiile care se poartă în saune…)

Ajunşi aici, trebuie să spunem şi partea cealaltă de adevăr: nici R. Moldova - şi cea oficială, şi cea neoficială, neromânofobă - nu a avut şi nu are un proiect în legătură cu România. Degeaba fac zgomot ruşii - nu există un proiect unionist la Chişinău; există „insuliţe unioniste”, „populate” de oameni sinceri, dar naivi, mioritici şi mereu înlăcrimaţi de „ţara mea de dor”, dar fără viziuni pragmatice şi proiecte realiste. Conducerile de la Chişinău şi coloana a cincea a Moscovei gestionează cu multă eficienţă această stare de lucruri şi, spre deosebire de România, are succese mai mari în opera de rusificare şi manipulare a basarabenilor. De 20 de ani, de la dispariţia URSS şi declararea independenţei R. Moldova, România a reuşit mai puţin în crearea unui „cordon sanitar” de securitate la frontiera ei de pe Prut decât Rusia, care nu are graniţe cu R. Moldova, dar a menţinut şi şi-a consolidat aici o poziţie mai puternică.

Frontul pe care Rusia a bătut-o măr pe România este cel informaţional. Nici după dispariţia URSS ruşii nu au plecat din Chişinău. În R. Moldova domină presa scrisă şi online rusească, şi televiziunile ruseşti. Un caz curios, curat moldovenesc: pretinsele investiţii româneşti pe frontul TV de la Chişinău s-au terminat... ruseşte - Jurnal TV s-a specializat în transmitea filmelor sonorizate în limba rusă, Publika TV se aseamănă până la confuzie cu NIT-ul rusesc şi comunist… Deşi coloana a cincea a Moscovei ţipă că România a „ocupat” R. Moldova şi o „românizează”, realitatea e alta - investiţiile româneşti pe această linie sunt simbolice şi ineficiente. Ca urmare, ruşii întotdeauna s-au simţit mai acasă la Chişinău, decât românii. Ambasadorii ruşi deschid cu piciorul uşile la Preşedinţie şi Guvern, spre deosebire de ambasadorii României, mai toţi filozofi şi bine educaţi, dar foarte timizi… O excepţie plăcută şi încurajatoare este, evident, actualul ambasador, Marius Lazurca - cel mai bun, cred, ambasador pe care l-a avut România la Chişinău în aceşti 20 de ani. Nu în zadar e atacat atât de urât de cele mai antiromâneşti forţe de la Chişinău.

Cred că singura bătălie pe care Bucureştiul a câştigat-o în războiul ei de peste trei sute de ani cu Rusia este cel din domeniul învăţământului. Investiţiile uriaşe ale statului român în acest domeniu dau roade, dar adevăratele „dimensiuni” ale acestora le vom vedea peste decenii. În rest, mai mult vorbe şi foc în paie ude... (Din cauze cunoscute numai lui Dumnezeu nu se construiesc poduri noi peste Prut, nu este sincronizată calea ferată la Ungheni, nu a mai putut fi organizată şedinţa comună a celor două guverne…) Şi totuşi, se învârte, vorba bătrânului Galilei. Lucrurile în relaţiile dintre cele două state româneşti pot evolua şi vor evolua spre mai bine. România nu-şi poate permite „luxul” de a avea la frontiera de Est o ţară duşmănoasă, controlată de ruşi. Iată de ce, cel mai neinspirat lucru pe care-l poate face azi România e să se „plictisească” de R. Moldova, să se lehămetuiască de moldoveni, să dea a pagubă din mână şi să ne lase în seama... Rusiei.

România e blestemată să nu scape de noi, moldovenii...