Evident, opţiunea europeană şi euroatlantică a statelor postsovietice trebuie să aibă consistenţă şi predictibilitate, iar comunitatea să ofere sprijin. Iar acest lucru trebuie înţeles ca un efort considerabil şi ca o opţiune care ar trezi îngrijorarea şi reacţii de ostilitate în Rusia. Şi în data de 19 februarie Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse iarăşi s-a arătat îngrijorat de amplasarea Scutului Antirachetă în Europa de Est. Reprezentantul oficial al MAE al Federaţiei Ruse Andrei Nesterneko, comentând situaţia din perspectiva obiectivelor Scutului american în România, anunţă că statul rus v-a analiza în continuare situaţia şi v-a intensifica dialogul cu Bucureştiul şi Washingtonul, dar şi cu alte state care vor să câştige pe seama jocului de antirachete ce provoacă insecuritatea în regiune. Şi, în aceeaşi notă de consternare diplomatică, Ministerul de Externe al Rusia solicită Bulgariei explicaţiei în privinţa amplasării Scutului, iar Ucrainei să ia poziţie în această chestiunea de impact geopolitic şi geostrategic. Informaţiile că şi Bulgaria şi-a exprimat disponibilitatea de a juca un rol în planul de apărare antirachetă american a sporit îngrijorările Rusiei. Mai ales că Washingtonul nu a cerut deocamdată Bulgariei să găzduiască elemente ale scutului american antirachetă.

România, un lider „mic” al Europei de Est?

Printre comentariile ruseşti, unele din ele strecurate în presa de limbă rusă chiar de la Chişinău (Komersant Moldovî, dar şi în multe altele), este analizat statutul României legat de evenimentele din plan regional, evidenţiază un nou rol al României în regiunea Mării Negre şi evidenţiază tendinţele autorităţilor româneşti de a se impune în fosta Europă comunistă. Şi nu este vorba doar de succesul românesc prin instrumentarea cazului Insula Şerpilor şi al platoului continental la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, ci de rolul românesc din ultima perioadă care s-ar fi acumulat şi a sporit considerabil în Europa de Est. În context, ni se prezintă două state care posedă tendinţe de lideri regionali în Europa de Est- Polonia şi România, doar că în Polonia s-ar remarca o stagnare a gândirii geopolitice, pe când statul român ar confirma în realizarea planurilor sale strategice. O fi „doctrina panromânismului a lui Traian Băsescu” pe care o critică cu asprime unul din controversaţii politiceni basarabeni şi „analişti militari” Anatol Ţăranu?! Mai degrabă este vorba cum spun laboratoarele ruseşti de caracterul dual care se exprimă în orientarea politică a României: europocentrist şi americanocentrist. Dacă în tendinţele economice România s-ar orienta în special spre UE, în plan geopolitic statul român pe bună dreptate mizează pe Statele Unite şi îşi coordonează acţiunile cu partenerii americani. Potrivit laboratoarelor ruseşti autorităţile româneşti cultivă strânse contacte cu Germania, care consideră statul român ca pe unul din partenerii săi cheie în regiune. Nu sunt uitate instituţiile româneşti preocupate de analiza sau expertiza geostrategică şi de politică externă. Astfel, sunt evidenţiate centrele ablitate de integrarea României în comunitatea europeană şi euroatlantică cum ar fi Asociaţia Manfred Warner, centrul analitic de apărare C.D.S.S.S. (Centrul de documentare şi studierea securităţii stategice ), unitatea structurală a Universităţii Naţionale de Apărare din România „Carol I”, scopul căreia ar fi „expertizarea institutelor politico-militare din România, acordarea de sprijin pentru segmentul militar în cadrul structurilor statului, elaborarea bazei teoretice pentru realizarea ideilor strategice, cercetarea potenţialului statelor din proximitatea României, dezvoltarea unei colaborări cu institutele militara şi civile, cu organizaţiile non-guvernamentale. C.D.S.S.S. are o colaborare de expertiză şi cu unele ONG-uri de peste hotare”. Un alt centru vizat de scribii interesaţi de centrele analitice româneşti ar fi publicaţia "Strategic Impact", care este distribuită în comunitatea de ştiinţă şi de expertiză. În context, ni se prezintă cooperarea strânsă pe care o ar aveao Fundaţia Dinu Patriciu, Guvernul României şi „Consiliul Atlantic”.

”Consiliul Atlantic” îşi are drept obiectiv asigurarea calităţii de lider pentru SUA în lume şi este responsabil pentru analizele în perspectivă ale SUA în secolul XXI de provocări şi elaborarea deciziilor politice. „Consiliul Atalntic” în comun cu Centrul de cercetări strategice şi internaţionale a Statelor Unite este preocupat de securitatea energetică transatlantică şi de ameninţările actuale din această sferă. Ni se spune că s-a creionat o nouă axa Washington-Berlin-Bucureşti, care face jocul strategic din Marea Neagră şi de la gurile Dunării. Iar acest joc ar deveni mult mai confuz. Iar odată cu implicarea Germaniei, care examinează România ca un partener cheie în regiune, politica Occidentului ar edita doctrina „de la Vancouver la Bucureşti”, scopul căreia ar fi edificarea unei comunităţi atalntice de la frontiera Americii de Nord până la frontierele Uniunii Sovietice, încât destrămarea URSS-ului, ar duce frontiera euroatlantică la porţile Rusiei. Prin urmare, România, Polonia şi ţările baltice, în calitate de noi membri NATO, şi-ar fi asumat în acest context rolul mielului de sacrificiu. Aşa că eforturile şi intenţiile României s-ar înscrie într-un context politic şi geopolitic mult mai larg. Iar o atare decizie ar fi strâns legată de lupta geopolitică de pe arena europeană, mai concret- în Europa Centrală şi de Est,- care este dirijată de Germania, iar sub aspect mai amplu de tandemul franco-german şi de blocul americano-britanic, pentru influenţă în această regiune importantă. Înţelegem că percepţia, observaţia şi evaluarea rusească este una măgulitoare şi că ne poziţionează excelent pe scala valorică geopolitică regională. Doar că nu avem cum să nu remarcăm tendinţa interesată a Rusiei, de producere a unor fisuri în raporturile dintre România şi Polonia, în parteneriatul strategic realizat de cele două state. Şi trebuie să spunem că ambele state îşi au un rol propriu în contextul geopolitic al Europei de Est. Acestea îşi desfăşoară activitatea pe două direcţii geopolitice distincte, iar interesele lor uneori interferează în Europa de Est. Deducem că Polonia este orientată mai mult spre un spaţiu nord-centru în Europa de Est, în timp ce România îşi are un rol mai aplicat în zona sud-centru din geospaţiul european.

Rusia contratacă
După ce preşedintele Traian Băsescu a anunţat că CSAT a aprobat participarea României la sistemul antirachetă, ca urmare a invitaţiei preşedintelui american Barack Obama, afirmând că: "Noul sistem nu este îndreptat împotriva Rusiei, ci împotriva altor ameninţări", imediat preşedintele rus Dmitri Medvedev a aprobat noua doctrină militară a ţării sale care permite atacuri militare preventive împotriva potenţialilor agresori. În noua Doctrină militară a Rusiei, una dintre ameninţările externe este "crearea şi instalarea de sisteme antirachetă care subminează stabilitatea globală". Reacţiile nu s-au arătat a fi mult aşteptate. Prima reacţie oficială din partea Rusiei a venit de la ministrul de externe Serghei Lavrov. Aflat la Berlin, acesta a declarat că Moscova aşteaptă ca Statele Unite să ofere explicaţii în legătură cu ideea desfăşurării în România a unor elemente ale scutului american antirachetă cu luarea în consideraţie a faptului că regimul Mării Negre este reglementat de Convenţia Internaţională de la Monteraux. Document, semnat în 1936 şi la care este parte şi România, restricţionează prezenţa în Marea Neagră a navelor militare ale statelor neriverane. Şi ministerul rus de externe a precizat într-un comentariu, redactat în termeni reţinuţi, că desfăşurarea scutului anti-rachetă este o problemă serioasă ce va fi analizată la Moscova în mod riguros. Potrivit comentariului, planurile Washingtonului, de a desfăşura în Europa elemente ale sistemelor americane nestrategice de apărare antirachetă, au numeroase implicaţii, inclusiv sub raport tehnico-militar, operativ, politic, geopolitic şi de drept internaţional. Astfel încât, ele provoacã îngrijorarea Rusiei, care doreşte să primească explicaţii şi va ridica această problemă în cadrul contactelor sale cu Statele Unite şi ţările europene, se mai arată în document. Presa rusă a semnalat într-o avanlanşă de materiale despre instituirea scutului antirachetă în România, încât publicaţia armatei ruse „Krasnaya Zvezda” titra- „ Polonia, România, cine urmează?” - sau agenţiile informaţionale ruseşti„Moscova pregăteşte un răspuns serios în privinţa planurilor Washingtonului de Scut în România”.
Şi Rusia anunţă că va miza în continuare pe o reformare de fond a sistemului militar, încât reînarmarea armatei şi dezvoltarea complexului militar-industrial rămân nişte activităţi prioritare a Guvernului Rus în programul naţional pentru anii 2010-2020. Şi trebuie că geoeconomic Rusia încă mai stăpâneşte armele sale tradiţionale- gazul şi petrolul. Şi trebuie să recunoaştem că studiul de fezebalitate solicitat de Gazprom pentru un eventual tronson românesc al gazoductului South Stream relevă capacitatea Federaţiei Ruse de a îşi manifesta capabilităţile în statele vizate „adverse” şi chiar „duşmănoase” conform noii strategii militare.
În acelaşi timp, adjunctul ministrului american al apărării, Alexander Vershbow, însărcinat cu afaceri de securitate internaţională, opinează că Statele Unite mai au o cale lungă de parcurs până ca Rusia să depăşească scepticismul profund legat de planul lor de apărare antirachetă, cu toate că acest lucru nu afectează eforturile de „resetare” a relaţiilor.
Moscova a cerut în repetate randuri clarificări la Washington privind forma concretă pe care o vor avea planurile sale de apărare antirachetă în Europa, exprimându-şi surprinderea atunci când România s-a oferit în februarie să găzduiască pe teritoriul său interceptoare rachetă. Dar Moscova trebuie să înţeleagă că România şi-a asumat un rol activ şi eficient în promovarea valorilor
şi obiectivelor Nord-Atlantice, atât prin participarea la operaţiunile şi misiunile acesteia, cât şi în planul iniţiativelor şi evoluţiilor conceptuale.

Scutul antirachetă şi proximitatea
Republica Moldova îşi afişează cu orice ocazie statutul său de neutralitate. Nu ştiu dacă până în prezent acest statut de neutralitate i-a adus vreun beneficiu Chişinăului. În schimb costurile sunt exagerate. Am mai scris şi cu altă ocazie că statele „neutre” desfăşoară aplicaţii, investesc sume colosale în sisteme de apărare, au strategii de securitate şi apărare, şi tind să-i dea statutului de „neutralitate” a ţării lor o politică militară modernă. Aşa se întâmpl în Elveţia, Austria Statele vulnerabile şi ameninţate din exterior de obicei aplică o politică a alianţelor militare.
Elitele politice de la Chişinău nu îî explică cetăţeanului simplu că un stat neutru nu poate fi agresat pentru că aşa e afişat în Constituţie, iar acesta nu posedă o opţiune calificată. Şi nici nu i se exlică populaţiei că războiul din anul 1992 sau agresiunea rusă la adresa Republicii Moldova s-a realizat la adresa unui stat neutru. Şi i-a îngrădit cineva statului rus să ameninţe şi să agreseze un stat neutru cum este cel moldovenesc în anul 1992? Şi atunci pe ce se bazează în reclamarea statutului său de „neutralitate” Republica Moldova? În anul 2005 Chişinăul a mai încercat să facă o popularizare populistă excesivă de recunoaştere a „neutralităţii” sale pe arena internaţională şi nu a fost luată în serios această iniţiativă.
Neutralitatea, nu este o soluţie de securitate pentru că respectarea acesteia ţine de tendinţele şi tentaţiile unor actori de pe scena politică. Iar Republica Moldova are o experienţă tristă şi spaime continui. Pentru că încă mai există trupe străine pe teritoriul statului moldovenesc, care nu vor fi îndepărtate de un statut de „neutralitate” revendicată. Şi această incompatibilitate dintre formă şi fond durează de la proclamarea statului moldovenesc, încât nu ajută nici summitul OSCE de la Istanbul (1999, privind retragerea completă, neîntârziată şi transparentă a armatei şi a armamentului de pe teritoriul Republicii Moldova, inclusiv a contingentului şi armamentului care cad sub incidenţa Acordului moldo-rus din 21 iulie 1992).
Conceptul de neutralitatea se regăseşte şi strategia de securitate, încât te întrebi care este rostul acesteia dacă autorităţile basarabene nici nu investesc în securitate şi apărare, nu ştiu ce vor de fapt să facă cu acestă „neutralitate” şi nici nu pot real să apăre teritoriul neutru. Mai ales că există un regim ilegal, un teritoriu non-controlat pe care ar vrea să-l„demilitarizeze complet”. Ce garantează atunci „neutralitatea” dacă nu poate fi garantată în fapt şi nu se respectă soluţii a dreptului internaţional? Ce fel de neutralitate este aceea, unde există un teritoriu militarizat, trupe străine şi forţe separatiste paramilitare?
Clasa politică din Republica Moldova trebuie să-şi rectifice modul tradiţional de gândire cu
privire la securitate. Pentru că afişând un aer pragmatic de fapt mediul politic de la Chişinău este lipsit prin excelenţă de pragmatism. Şi nu ne referim doar la generalul sovietic Vladimir Voronin, fost şef al statului, care ne spune că Scutul ar presupune revenirea la Războiul Rece, ci şi la liderul Partidului Democrat din Republica Moldova, Marian Lupu, aspirant la funcţia supremă în stat, care se arăta îngrijorat în privinţa planurilor militare ale României şi se intreba cum vor influenţa ele raportul de forţe din regiune, chestiunile legate de securitate, eforturile de rezolvare a crizei de pe Nistru". Astfel se crează o impresie că unii politicieni moldoveni acceptă să trăiască intens „conflictul îngheţat” în care este bântuită republica lor şi doar populismul deşanţat îi caracterizează în acţiunile politice, nu au percepţia unor noi pulsaţii şi ecouri care răzbat de pe arena internaţională. Dar sunt şi polticienii care posedă vizibilitate strategică, iar unul din aceştia ar fi ministrul apărării al Republicii Moldova, Vitalie Marinuţa, care consideră că scutul american antirachetă, ce urmează a fi instalat în România, va influenţa pozitiv şi securitatea Reoublicii Moldova pentru că „securitatea aeriană a României se va extinde mai departe de hotarele ei terestre”. Adepţii euroatlantismului de la Chişinău consideră că Scutul antirachetă permite acoperirea integrală a teritoriului României, a statelor aliate din regiune, dar şi a celor nealiate precum Republica Moldova, împotriva unei eventuale ameninţări cu rachetă şi reduce riscurile de securitate în plan regional mai larg.
Până una alta, Chişinău mai gândeşte şi se exprimă straniu politic şi geopolitic. Mediului politic, economic şi social suferă de calitate şi de mesaj strategic unitar, societatea fiind în continuare polarizată şi fluctuantă în gândirea politică.
Mai nou remarci că Republica Moldova semnează o declaraţie cu Polonia în vederea Integrării europene. Găgăuzia propune Chişinăului să devină un stat federativ. Başcanul găgăuz Mihail Formuzal aşteaptă un răspuns de la preşedntele în exerciţiu al Republicii Moldova Mihai Ghimpu la scrsioarea prin care soliictă ca noua Constituţie molodvenească trebuie să reglementeze problema unificării statului, să se iniţieze un referendum şi să formeze statul din trei subiecţi: Republica Moldova, Găgăuzia şi Transnistria. Şi acelaşi timp ministrul de externe basarabean Iurie Leancă vrea o consolidare în relaţiile cu Rusia ca una din direcţiile prioritare de politică externă, că de fapt se va axa pe patru direcţii prioritare UE, România, Ucraina şi Rusia.
Republica Moldova se află într-o poziţie geopolitică de graniţă-a spaţiului „gri”-, la frontiera NATO şi a Uniunii Europene, în spaţiul post-sovietic şi în ceea ce Federaţia Rusă a denumit în documentele sale de politică externă- „vecinătatea apropiată”, „spaţiul canonic” sau „spaţiu vital”.
Republica Moldova trebuie să-şi asume un amplu proces de remodernizare a gândirii strategice. Şi un prim pas ar consta în soluţia euroatlantică, care ar contribui cu argumentele reale privind situaţia de schimbare în bine a statului moldovenesc în plan de apărare şi de securitae şi ar da nişte impulsuri benefice în natura relaţiilor aceseia pe arena internaţională.

În loc de concluzii
Îmi plac semnele astrologice şi uneori chiar le citesc opusurile unor astrologi politici controversaţi. Nu sunt convins că această criză economică se va prelungi până în anul 2020, după cum ne ameninţă rusul Pavel Globa, că ea va modifica substanţial raporturile de forţă geopolitică de pe harta lumii. Şi nici nu cred că UE îşi va pierde capacitatea de viaţă sau că în anul 2014 se va produce cel de-al treilea război mondial. Cu Ucraina chiar nu ştiu ce se va întâmpla, dar sincer recunosc că mi-ar plăcea să se destrăme, poate aşa ne aducem provinciile din surghiun acasă...
Şi cred în forţa de revenire a Europei, a statelor nucleu. Şi în acest context al ţării noastre, România. Şi este adevărat ce ne spun ruşii că România tradiţional a preferat un parteneriat cu Germania şi Franţa, iar astăzi îşi leagă speranţele că scopurile sale de politică externă pot să fie realizate împreună cu SUA. Şi trebuie să recunoaştem că actualmente Germania şi Franţa sunt interesate într-o mai amplă diversificare politică în Europa de Est, în menţinerae suveranităţii statelor. Şi nici nu putem nega că geostrategia americană nu ar presupune întărirea şi consolidarea României. Pentru că suntem aliaţi şi parteneri până la urmă şi prin urmare trebuie să avem în comun o umbrelă de securitate. Din această perspectivă noile ameninţări la adresa securităţii obligă statele membre şi partenere ale Alianţei Nord-Atlantice să lucreze împreună pentru apărarea valorilor comune de democraţie, securitate şi libertate.
Dar miră îngrijorarea Moscovei care ştia încă de anul trecut că România ar fi o posibilă locaţie de instalare a elementelor Scutului antirachetă. Mai ales că unii experţi ruşi chiar preferau şi indicau România ca destinaţie a Scutului, în dauna Poloniei. Şi atunci, te întrebi, de ce această mascaradă? Dar cât durează totuşi panica rusească?