„Imperialist american/ cădea-ţi-ar bomba în ocean” (Versuri din anii '50)

Despre scuturi antirachetă a început să se vorbească după ce preşedinte al SUA devenise Ronald Reagan (1980-1988), autorul faimoasei expresii „Imperiul Răului”, cu referire la URSS, şi cel care obişnuia să spună că „socialismul ar funcţiona numai în două locuri: în rai, unde nu este nevoie de el, şi în iad, unde există deja”. Tot el a lansat Iniţiativa de Apărare Strategică, cunoscută sub numele de „războiul stelelor”. În spatele acestei iniţiative spectaculoase se afla un calcul geostrategic pragmatic...

„Cel mai mare pitic din lume este piticul sovietic”

Produsul naţional brut al economiei sovietice era de şase ori mai redus decât cel american, dar hybris-ul sovietic era să arate că URSS e tot pe locul întâi: statuia Maicii Rusia de la Stalingrad era cu zece centimetri mai înaltă decât statuia Libertăţii din New York, iar cel mai mare avion transportor sovietic, Antonov 220, avea cu circa douăzeci de centimetri mai mult decât omologul său american, Galaxy. Soluţia americanilor, inclusiv iniţiativa „războiului stelelor”, a fost să îi invite pe ruşi la o competiţie. Cu un buget militar enorm, de 400 milioane USD anual, vreme de opt ani, administraţia americană a supus Moscova unei presiuni la care aceasta nu avea cum să facă faţă. URSS a intrat în colaps, iar americanii au câştigat detaşat Războiul Rece. Aceasta a fost una dintre funcţiile principale ale „războiului stelelor”.

Un proiect strategic pentru zece ani

Actualul scut american de apărare antirachetă nu are legătură directă cu anii ’80. Logica Războiului Rece a fost depăşită, astfel că decizia din 17 septembrie a preşedintelui Obama de înlocuire a vechiului proiect de scut localizat în Polonia şi Cehia are alte mize. Ideea de bază este o mai bună protecţie a forţelor americane şi aliate desfăşurate în Europa, dar şi a teritoriului SUA şi al partenerilor săi. În esenţă, e vorba despre un proiect desfăşurat pe patru etape. Etapa întâi (2011) presupune desfăşurarea de sisteme radar şi amplasarea de interceptoare de rachete SM-3 pe nave. Cea de-a doua (2015) vizează protecţia aliaţilor prin amplasarea în baze terestre a unei noi generaţii de interceptoare (SM-3) în Europa de Est. Faza a treia (2018) vizează extinderea acoperirii la toate statele europene NATO, prin amplasarea unei noi baze terestre în nordul Europei. Ultima etapă (2020) urmăreşte asigurarea unei protecţii sporite a SUA împotriva atacurilor cu rachete balistice intercontinentale. România este vizată strict în etapa a doua, respectiv găzduirea de interceptori tereştri (rachete de interceptare) care vor deveni operaţionali în 2015. Invitaţia de participare a fost lansată de SUA la 5 februarie 2010 şi a fost aprobată de CSAT. Anterior se discutase despre acest proiect şi cu ocazia vizitei vicepreşedintelui american Joe Biden la Bucureşti (22 octombrie 2009) sau alte întâlniri bilaterale. Costurile de implementare sunt suportate de SUA. Din perspectiva României, acceptarea invitaţiei americane înseamnă, prioritar, creşterea nivelului de securizare prin participarea în acest proiect pe osatura căruia se vor construi şi scuturile NATO. Ideea că Bucureştiul devine ţintă prin asemenea gesturi, deci trebuia să refuze oferta lui Obama, este bizară: pe aceeaşi logică, România nu ar fi trebuit nici să intre în Alianţă, nici să găzduiască baze americane pe teritoriul său. Dar participarea la scut mai înseamnă şi asumarea unor obligaţii care revin României în calitate de membră a Alianţei şi de semnatară a unui parteneriat strategic cu SUA (1997). Celebrarea anul acesta a 130 de ani de relaţii diplomatice cu America capătă acum semnificaţii speciale.

Angoase şi tăceri răsăritene

Cum au privit partenerii României acest gest? Invitaţia Washingtonului şi acceptul Bucureştiului nu au fost, în realitate, o surpriză pentru nimeni. Ideea relocării din Polonia şi Cehia a „scutului Bush” era cunoscută (la fel de cunoscută era şi opoziţia Moscovei la un scut ce putea periclita echilibrul global prin capacitatea de a bloca rachetele intercontinentale). Negocierile ruso-americane au existat fără îndoială, cuprinzând o paletă mai amplă de dosare (Iran, STAR2, Afganistan, extinderea NATO, energie etc.). Mai mult, în discursul său de la Paris din 29 ianuarie, Hillary Clinton spunea explicit: „Sistemul antirachetă va face din continentul european un loc mai sigur. Această siguranţă se poate extinde şi la Rusia, dacă decide să coopereze cu noi. Este o oportunitate de cooperare... pentru securitatea noastră reciprocă”.

Nici NATO, nici Bruxellesul nu au manifestat obiecţii de niciun fel, iar ambasadorul american din RM se grăbea să asigure că scutul „va spori securitatea în regiune”. Nici reacţiile oficiale ruse nu au fost spectaculoase. Ministerul Afacerilor Externe Rus a dat un comunicat relativ echilibrat, ministrul Lavrov a cerut la câteva zile detalii SUA, iar vocile din zona militară mai contondente (şeful Statului Major) au fost corectate de Casa Albă în urma convorbirilor telefonice între Clinton şi Lavrov şi preşedinţii american şi rus. În timpul ultimei discuţii, Rusia nu şi-a exprimat în niciun fel preocuparea în legătură cu desfăşurarea scutului în România. Nici la Conferinţa pentru Securitate de la Munchen partea rusă - nici cea iraniană! - nu a ridicat obiecţii limpezi şi de la nivel înalt, în ciuda faptului că nu odată presa rusă încerca să sugereze asta. În concluzie, deocamdată cel puţin, ideea că scutul readuce tensiunea de tip Război Rece în regiune nu are justificare.

Eşecul „proiectului” de securitate a RM

Paradoxal şi nu prea, contestatarii de serviciu ai „imperialismului american” în varianta 2010 au ieşit la iveală din... RM. Dincolo de poziţia oficială, echilibrată şi neutră, voci politice sau experte s-au pronunţat cu iritare greu camuflată. Pentru fostul preşedinte Voronin, scutul a căzut ca o mană cerească: l-a folosit urgent pentru a justifica toate eşecurile în chestiunea transnistreană, mai ales cele din mandatul propriu! Vezi Doamne, dacă nu se plasa scutul, armamentul rus s-ar fi retras, se „demilitariza total regiunea”, iar soldaţii ruşi plecau acasă... Alţii au spus că „autorităţile de la Chişinău” trebuie să-şi exprime - inclusiv la ONU! - „îngrijorările privind pericolele care ipotetic pot apărea”. Un fost ministru taxa gestul României ca unul absolut negativ pentru că „orice obiect militar prezintă pericol pentru cei din jur”. Unui politician democrat de la Chişinău amplasarea scutului „îi trezeşte multe semne de întrebare şi îngrijorare”. Iar un expert local lega haotic scutul de Ucraina, hidrocarburile din Insula Şerpilor, gazoductul Nabbuco...

În realitate, ceea ce trebuia subliniat era altceva. În primul rând, prezenţa scutului şi soluţionarea problemei transnistrene nu au nicio legătură, iar cei care folosesc scutul ca o scuză se fac a uita că aproape 20 de ani nu exista scut american în regiune. În al doilea rând, devine tot mai limpede astăzi că RM nu are, de fapt, nicio soluţie de securitate. În al treilea rând, strategia Voronin de negociere a Chişinăului cu Moscova, prin abandonarea poziţiilor ce i-ar fi putut aduce forţă de negociere - apropiere de UE şi NATO - a fost o greşeală majoră care astăzi dă „roade”. Şi în al patrulea rând, deşi scutul are valenţe strict defensive, politic acesta marchează, dincolo de integrarea euroatlantică, episodul cel mai semnificativ pentru sporirea prestigiului şi a puterii de negociere a României inclusiv pe dimensiunea răsăriteană.