Cel de-al doilea lung-metraj al regizorului-scenarist Nap Toader (impus ca Napoleon Helmis prin scurt-metrajele studenţeşti premiate la Dakino şi Costineşti şi prin lung-metrajul de debut Italiencele) este o comedie de situaţii, ce exploatează diferenţele de mentalitate ale românilor de pe cele două maluri ale Prutului.

O “nuntă cu dar” dintre un “regăţean” şi o basarabeancă devine prilej pentru surprinderea unei panoplii bogate de nuanţe caracterologice, comic ori duios contrastante, ale românilor de Bucureşti şi de Chişinău. Tabloidele le eludează pentru a nu stimula spiritele antiunioniste, presa extremist-naţionalistă le colorează îngroşat şi malign, doar bancurile le surprind adevărata valenţă. Acelaşi registru de notaţii de gesturi, afecte şi reflexe aparent minore, dar paradigmatice este folosit şi de Nap Toader, pentru a surprinde, pentru prima dată cu atâta acuitate în cinema, portretele celor două mini-etnosuri româneşti (sper că antropologii vor permite această formulă) despărţite de istorie.

Construit pe calapodul clasic al nunţii buclucaşe transformate în coşmar, filmul se focalizează nu atât pe confruntarea caracterologică dintre miri şi familiile acestora, ci pe studiul sociologic atent şi echilibrat, realizat în cheie comică, al modurilor de viaţă de la Bucureşti şi Chişinău. O bună cunoaştere a obiceiurilor şi mentalităţilor moldovenilor de dincolo de Prut, ca şi a subtextelor educaţionale şi socio-politice ce le-au dat naştere, îi permite regizorului un portret anecdotic în filigran, simpatetic şi lucid, al celor două felii de Românie.

Dacă în filmele produse la Bucureşti, basarabeanul e, cel mai adesea, un personaj debusolat, aventurier pus pe căpătuială sau victimă, exponenţial pentru haosul tranziţiei (“Această lehamite”, “3-păzeşte”, “Schimb valutar”) şi e exploatat parodic pentru inadecvarea lingvistică şi socială, în Nuntă în Basarabia perspectivele oarecum se inversează: Nap Toader se întreabă cum sunt văzuţi românii regăţeni de basarabeni şi cum sunt primite mărcile morale ale Bucureştiului la Chişinău. Răspunsurile sunt oferite de spectacolul nunţii, regizate după canoanele stricte ale tradiţionalistului şi sentimentalului Chişinău, în folosul pecuniar al pragmaticului Bucureşti, rudele mirelui şi miresei concurând pentru supremaţia morală, umană şi de civilitate, într-o confruntare în care nimeni nu pierde.

Fără a fi defel tezistă, pelicula lui Nap Toader reabilitează într-un fel portretul cinematografic al basarabeanului. Pronunţând fraze provocatoare pentru Bucureşti (“Când a trădat Bucureştiul pentru prima dată Basarabia?”) ori pentru Chişinău (“Ce-i cu atâtea reclame ruseşti? Nu sunteţi o ţară liberă?!”), ea întreprinde o recuperare politică şi de imagine a relaţiei dintre cele două state, între care se perpetuează atâtea umori nerostite.

Fără a fi, ad litteram, un film politic, “Nuntă în Basarabia” este o comedie de situaţii, care se hrăneşte nu atât din moravurile protagoniştilor, cât din acelea ale contextelor umane în care aceştia evoluează. Din punct de vedere dramaturgic, relaţiile dintre protagonişti, ca şi cele în care aceştia sunt antrenaţi sunt oarecum neglijate, în favoarea frescei sociale adiacente – acest uşor dezechilibru constituind şi zona de fragilitate a scenariului.

În schimb, scenografia şi coloana sonoră surprind atmosfera unei Basarabii bilingve în curs de occidentalizare, în care monumentele sovietice alternează cu cele româneşti, graiul valah, cu sintagmele slave, în care răbufnirile naţionaliste, rare şi intempestive, nu perturbă îngăduinţa specific moldavă, în care sârbele româneşti se aprind cu votcă rusească, iar drumul spre democratizare este încă în curs de a fi dibuit; al unei Basarabii de la care Bucureştiul ar avea multe de învăţat.

Autor: Elena Dulgheru