M-a fascinat, când am aflat-o, povestea lui Român Gruie, tovarăşul de tinereţe al lui vodă "Mircea cel Mare”, zis "cel Bătrân”, dar n-aş fi crezut să mai poarte cineva pe lume prenumele "Român”. Ei bine, la sud de Dunăre, la Silistra, l-am aflat pe... Român Kissiov. Iar dacă Gruie a fost de-al nostru, român adevărat, Român Kissiov este bulgar. Nu chiar bulgar sadea, căci, datorită întâmplărilor mari ori mărunte ale istoriei, în vinele lui curge... 6,25% sânge românesc. Adică a şaisprezecea parte dintr-un întreg.

Însă nu cu tânărul pictor silistrean care poartă acest neobişnuit prenume a fost realizat reportajul, ci cu mama lui, Dianna, cea care a hotărât să-l boteze astfel. De fapt, pentru că grafia chirilică nu poate să aşeze în drepturile lui sunetul/semnul "â”, transcriindu-i numele cu litere latine eşti tentat să spui: "A, dar e... Roman, nu Român!”. Iar Roman este – n-aş putea să vă zic de ce –, un prenume întâlnit în toată lumea slavă. Aşa că am întrebat-o dacă nu cumva despre asta e vorba? Ori poate că numele se referă la "roman, cetăţean al Romei”? Dianna însă protestează: "Nu, nu, nicidecum! Vine de la «român», nu de la «roman»! Român am vrut să-l botez!”.

În timpul dominaţiei otomane, mulţi bulgari au trecut la nord de Dunăre, peste fluviul îngheţat, întemeind sate în câmpiile mănoase, unde au continuat să facă tot ceea ce ştiau ei mai bine: să grădinărească. Străbunii Diannei şi-au întemeiat vatra între Pădurea Nebună şi Pădurea Găureni – numită astfel după satul Găureni, cunoscut azi drept Teişor, în Giurgiu. Războiul din 1877-1878 (în care armata română a înclinat balanţa) a redesenat harta Balcanilor, iar Bulgaria a ieşit din graniţele Imperiului Otoman. Încet-încet, familii şi chiar sate întregi de bulgari din nordul Dunării s-au reîntors, după sute de ani, în teritoriul bulgăresc. "Străbunicii mei au venit aici, la sud de Dunăre, în 1893”, îmi povesteşte Dianna, "precum mulţi dintre vecinii lor din sat.

Străbunicul era bulgar (din Găureni – n.n.), iar mama bunicii era româncă.” Satul cel nou, aflat nu departe de Plevna, s-a numit, după cel vechi, tot Găureni. Sau Gaurene. Sau Gavreni. Acum îi zice Milcoviţa. Componenţa lui era mixtă: bulgari şi români. Şi asta nu neapărat pentru că era vorba de familii mixte, ci de o coabitare cu care toţi se obişnuiseră, de-a lungul istoriei, indiferent de care parte a fluviului s-ar fi aflat.

Străbunicul Diannei a murit în primul război mondial, iar soţia lui, cu trei copii, a rămas să trăiască în Găurenii din partea bulgară. "La 1943 nu puţini s-au întors în România, de unde au venit. Au luat tot, cai, oi şi s-au stabilit pe lângă Timişoara, că acolo au primit loc să-şi facă vatră. Ai mei au rămas aici. Bunica mea a avut o prietenă bună, o copilă pe nume Diana, care a plecat în România, iar când m-am născut eu, tot de dorul ei, i-a zis mamei să mă boteze aşa”.

La Milcoviţa or mai fi rămas şi alţii care aveau în vine sânge românesc. Unii s-au ţinut de români, cei mai mulţi însă nu. Deşi... au continuat să vorbească româneşte şi şi-au ţinut obiceiurile de parcă cu cât erau mai puţini, cu atât trebuiau să le păstreze mai bine. "Modul în care ne păstrăm limba, cultura, tradiţiile, este o formă de rezistenţă”, crede Dianna.

"Noi, în Bulgaria, devenisem, forţat, atei. Nu puteai să mergi la biserică, dacă te duceai trebuia să dai scris la miliţie pentru ce te-ai dus; numai bătrânii se duceau la biserică. Dar în satul bunicii totul era diferit. A fost tot cooperativă, tot socialism, dar şi primarul se ducea la biserică. Pe când eram mică, mergeam în sat cu «lăzăriţa». Eu toată săptămâna înainte de Paşti numai aşa mă îmbrăcam, în «lăzăriţă», şi mă duceam să iau ouă din vecini. Şi puteam să mă plimb aşa, în sat, fără să mă certe nimeni.” Milcoviţa, spune Dianna Kissiova, parcă se conducea după alte reguli. Nimeni nu-ţi spunea să nu te duci la biserică, nimeni nu-ţi spunea să nu roşeşti ouă, să nu faci cozonaci. De Crăciun mergeau tinerii cu brezoaiele şi la colindat..., iar de Paşti spuneau, deopotrivă, Hristos a Înviat şi Christos voscrese!

O întreb dacă se simte româncă sau bulgăroaică (cu toată optimea de sânge românesc din vine). "Eu sunt bulgăroaică, dar îmi place tot ce e românesc...”, îmi spune, adăugând: "În 1937 a fost un referendum, şi toţi s-au declarat bulgari. Cine s-a declarat român, apoi acela s-a întors după 1940 în România.” Uneori, e vorba despre membri ai aceleiaşi familii. Dianna Kissiova are rude la Constanţa, cu care s-a regăsit după zeci de ani şi vorbeşte destul de des. Mai sunt şi alte neamuri cărora nu le-a dat de urmă, risipite - de decenii ori de secole - prin satele bulgăreşti din lunca Dunării, în Teleorman, în Giurgiu ori pe aiurea...

"Limba română este limba unui timp fericit”
Amintirea cea mai curată a copilăriei, pentru Dianna, este însă cea a limbii române. A învăţat-o acolo, la Milcoviţa, şi nu a uitat-o niciodată. "Cu limba română am ajuns om mare”, spune cu o umbră moale de nostalgie în glas. Vrea să spună că a crescut legănată de cântecele în limba română ale  bunicii. De dragul bunicii, de dragul limbii pe care-o vorbea, l-a deprins şi pe soţul ei, pictorul bulgar Yordan Kissiov, să dea glas gândurilor (şi) în limba română. Şi tot de dragul acestui grai românesc, i-a spus fiului său: Român. "În amintirea bunicii mele - era o femeie puternică, toată îmbrăcată în negru, o femeie din Balcani - şi în amintirea limbii în care îmi vorbea când eram mică. Când eşti copil, eşti fericit, iar pentru mine limba română este limba unui timp fericit.” Dianna îmi spune că azi puţini mai ştiu a vorbi româneşte, la sud de Dunăre. "Eu vorbesc, de Paşti, cu prietenii mei din România, cu rudele noastre din Constanţa. Mai sunt puţini care ştiu limba, la Silistra, mai mult bătrâni, care au făcut şcoală pe vremea când Silistra era românească.” Iar limba română care se vorbeşte în regiunea Vidinului e mai degrabă una arhaică, închisă ca într-o nucă de aur, de vreun năzdrăvan din legendă. Poate chiar de Român Gruie Grozovanul!

Arghezi, ilustrat de un bulgar
Intre Silistra şi oraşul-frate de peste Dunăre, Călăraşi, exista o veche şi admirabilă prietenie. O prietenie pe care au construit-o oamenii de pe cele două maluri ale fluviului. Muzeul Dunării de Jos, de la Călăraşi, condus de neobositul arheolog Marian Neagu, are trainice legături cu instituţiile culturale din Silistra. Nu de puţine ori ne-a invitat să participăm la evenimente organizate împreună, de români şi bulgari. Si tot el a fost cel care ne-a dus, într-o zi de primavară, peste graniţă, să cunoaştem familia Kissiov şi să înţelegem cum se face că oamenii din două ţări pot să-şi împletească glasurile şi ideile, chiar dacă vorbesc limbi diferite.

Unsprezece poezii argheziene au fost (re)desenate de un pictor bulgar. Yordan Kissiov, directorul Galeriei de Artă Contemporană din Silistra (instituţie care tocmai a împlinit 40 de ani de existenţă şi este găzduită într-o clădire monumentală, construită după planurile unui arhitect român) a ilustrat volumul bilingv "11 poezii/ 11 poems” de Tudor Arghezi, editat anul trecut de către organizatorii Festivalului Internaţional de literatură "Tudor Arghezi” de la Târgu-Jiu. Yordan – soţul Diannei Kissiova din povestea noastră de mai sus – este al treilea artist implicat în proiectul gorjean, după Raul Cortes Castaneda, din Columbia, în 2009, şi românul Gheorghe Dican, în 2010. Viziunea lui artistică asupra poeziei argheziene este, cum punctau editorii volumului, "argumentul suprem că arta adevărată nu are graniţe, doar vecinătăţi binecuvântate de Dumnezeu”. Yordan Kissiov este unul dintre acei artişti care au reuşit, în perioada comunistă, să probeze că rezistenţa prin artă este posibilă. Şi necesară. A ales să nu abordeze temele impuse: colhozul, industrializarea, omul nou şi socialismul – temele unui întreg spaţiu est-european –  preferând să picteze în negru şi roşu, expresionist, puternic. Spiritul rebel avea să-l preia, în arta lui, şi fiul său, Roman Kissiov, ale cărui pânze, de un post-modernism curajos, aveau să bucure ochiul în expoziţia pe care a vernisat-o, în urmă cu ceva vreme, la Galeria din Câmpina, judeţul Prahova.

Găureni – strict secret
La 1940, numele satului Milcoviţa (sau Găureni) din Bulgaria îl găsim citat într-un document secret al Ambasadei României la Sofia (de fapt, o statistică a românilor din regiunea Vidinului), adresat Ministrului Afacerilor Străine, Grigore Gafencu. Documentul pomeneşte existenţa a 130.000 de suflete în nordul Bulgariei, din care 50.000 în regiunea Vidinului, spre deosebire de statisticile oficiale bulgare, care la 1926 recunoşteau existenţa a 83.746 români (din care 42.122 în regiunea Vidin), iar în 1934... a doar 16.405 de români, dintre care, în părţile Vidinului, 1263. Statistica ambasadorului român arată că numai la Găureni (Milcoviţa) erau 525 de gospodării, satul având 3125 de locuitori, dintre care numai 52 erau bulgari, restul fiind români, numindu-i pe câţiva, care erau "oameni de încredere”: Florea Piliciu, Ion Caraman, Tudor Cerceleanu, Cristea Mota, Anghel Florea. În 1942-1943, când, după cedarea Cadrilaterului, mulţi etnici români din Dobrogea sudică, dar şi din alte regiuni ale Bulgariei, au ales să se mute în România, multe familii din Milcoviţa au trecut Dunărea înapoi, primind pământ pentru a-şi întemeia un cămin, în Banat.

Bulgarii din Licuriciu
Am putea face drumul şi în sens invers, căutând istoriile etniciilor bulgari din România. Aşa i-am aflat într-o primăvară, cu ani în urmă, pe cei din Licuriciu, sat de bulgari din Teleorman. Străbunica lui Vasile Pencescu, spre exemplu, a venit în România din sudul Dunării, să se mărite în Licuriciu (sat înfiinţat cu încă vreo câteva generaţii în urmă, de etnici bulgari). "Pe vremea aceea, se căsătoreau bulgarii numai între ei, şi dacă nu luau pe cineva din sat, ori din Găuriciu (undeva lângă Zimnicea), apoi luau o fată din Bulgaria, cum a fost cu străbunica”. Apoi, au început să se căsătorească şi cu români. Unii, chiar din familii mixte, au plecat în sud, când s-a eliberat Bulgaria. Alţii s-au reîntors după 1940. Timp de secole, Dunărea a fost trecută, de-o parte şi de alta, cum treci suveica printre iţe.