Moto: „Haideţi să cădem de acord să avem divergenţe” 
(R. L. Stevenson)

Titlul materialului de astăzi e luat din gura unei bătrâne comuniste care protesta pe 16 martie împotriva alegerii lui N. Timofti în funcţia de şef al statului. În această strigare se reflectă, în toată „splendoarea” ei, întreaga R. Moldova! Scriam în numărul de luni că avem, în sfârşit, preşedinte şi ne mai trebuie ţară. Cititorii neintoxicaţi ideologic au înţeles corect subtextul acestei afirmaţii.

Una din primele promisiuni ale lui Nicolae Timofti a fost aceea că, devenind preşedinte, va încerca să împace şi să consolideze societatea, să aducă liniştea şi pacea în ţară. E un obiectiv vital, pentru că numai o societate unită şi solidară face o ţară. Ca să împaci o societate trebuie mai întâi să stabileşti cu curaj cauzele divergenţelor, să identifici lucrurile care o dezbină. Astfel, pentru a înfiripa dialogul în societate trebuie să răspundem la întrebarea: cine e vinovat de faptul că societatea moldoveană este dezbinată şi învrăjbită şi pe ce criterii s-a divizat şi s-a învrăjbit ea?

Au devenit un loc comun afirmaţiile că R. Moldova „are probleme” cu minorităţile etnice, în sensul că acestea nu cunosc şi nu doresc să cunoască limba populaţiei băştinaşe, se comportă arogant şi nu se integrează spiritual în societatea moldoveană, privesc mai mult spre Est (Rusia) decât spre Vest, votează, de obicei, cu stânga comunistă, sunt rusofile şi românofobe... Cu alte cuvinte, toate problemele se reduc, de fapt, la una singură, majoră, cea a identităţii naţionale, lingvistice şi culturale a naţiunii titulare. Faptul că grupuri sociale mari îmbrăţişează proiecte identitare diferite ne permite să vorbim despre un permanent război identitar în R. Moldova. Linia frontului acestui război trece prin fiecare oraş, bloc, familie, prin fiecare dintre noi. De o parte a liniei frontului se află minorităţile naţionale şi moldovenii nostalgici după URSS, denaţionalizaţi, intoxicaţi de teoria şi practica „prieteniei popoarelor sovietice”, de alta – elitele culturale şi ştiinţifice proeuropene şi proromâneşti. Cum împăcăm aceste două fronturi şi e posibilă împăcarea lor? De ce niciun preşedinte, începând de la primul, M. Snegur, şi terminând cu actualul preşedinte interimar, M. Lupu, nu a reuşit să împace aceste două tabere? Cum va reuşi noul preşedinte, Nicolae Timofti, să-i împace pe Ghimpu cu Voronin şi Dodon, pe istoricii Dragnev, Varta ş.a. cu istoricii „statalişti” Stati şi Nazaria, pe ÎPS Vladimir cu ÎPS Petru ş.a.m.d.? Cum pot fi convinşi minoritarii să serbeze, alături de moldoveni, Ziua Limbii Române? De ce nicio guvernare din câte am avut din 1990 încoace, în afară de lozinci, nu a întreprins nimic concret pentru a încerca să adune societatea la masa dialogului?

Când se discută despre dialog social, împăcare, consolidarea societăţii ş.a.m.d., de regulă, se ajunge la noţiunile de toleranţă şi consens, de fiecare dată însă acest consens se încearcă să fie obţinut prin cedări unilaterale, numai din partea naţiunii titulare. Să luăm, de exemplu, chestiunea bilingvismului, despre care s-a vorbit atâta. Cei mai înfocaţi adepţi ai bilingvismului au fost (şi sunt!) reprezentanţii minorităţilor rusofone, aceştia vor însă un bilingvism care să-i oblige pe moldoveni să ştie rusa, dar nu şi pe ruşi să ştie româna. Şi cam astfel se procedează la toate capitolele. O asemenea abordare nu e o bază reală pentru dialog social şi împăcare a societăţii, pentru că nu se poate ajunge la împăcare prin umilirea şi neîndreptăţirea unei părţi!

Aici ajungem la întrebarea sacramentală: sunt gata minorităţile etnice din R. Moldova, în numele păcii şi consensului din societate, să-i trateze cu respect pe moldoveni, să se integreze în societate şi să nu se mai amestece în problemele noastre identitare, să nu ne mai spună cine suntem şi ce limbă vorbim, să nu ne mai trimită în România ş.a.m.d.?

Dialogul social este ca un tangou - se joacă în doi. Cedările trebuie să fie făcute de ambele tabere aflate în conflict. Până acum, moldovenii atâta şi asta au făcut – au cedat. Cât şi ce mai trebuie să cedeze moldovenii ca să fie pace în ţară? Sunt gata şi ceilalţi să cedeze ceva, cât de puţin?