Acum 94 de ani, Sfatul Ţării de la Chişinău vota Actul Unirii cu România.

Evenimentul avea loc într-un context istoric favorabil unirii ţinuturilor locuite de români. În Est, Rusia era cuprinsă de fervoarea revoluţionară şi tocmai semnase Pacea de la Brest Litovsk cu Germania. Ceea ce mai rar se aminteşte în legătură cu votul din 27 martie 1918 este că şi Germania, dar şi Anglia şi Franţa, adică ţări din ambele alianţe beligerante în primul război mondial, au aprobat în ajun acest lucru în cazul în care voinţa basarabenilor s-ar fi exprimat în acest sens. Or, e greu, dacă nu imposibil, de găsit în cei patru ani ai carnajului care a cuprins Europa un moment în care francezii şi germanii, mai ales, să se pună de acord asupra unei sau altei chestiuni. Explicaţia e simplă: şi unii, şi alţii înţelegeau cine alcătuieşte majoritatea în provincia dintre Prut şi Nistru. Se adaugă, de asemenea, alte elemente care ţin de interesele geostrategice de durată ale celor trei state în regiunea carpato-dunăreano-pontică.

Francezii şi englezii vor semna ulterior şi Protocolul de la Paris din 28 octombrie 1920 şi, dacă ar fi fost admisă, şi Germania făcea acelaşi lucru. Dar germanii erau trataţi atunci ca un popor învins şi nimeni nu le cerea părerea în multe privinţe, legate direct de soarta lor, ca să nu mai vorbim de alte chestiuni precum cea a Basarabiei.

Germania era izolată pe arena internaţională şi a semnat în scurt timp acorduri de colaborare economică şi militară cu Rusia Sovietică, la Rapallo, în 1922. Această apropiere dintre două ţări ostracizate din diferite motive din afacerile europene şi mondiale după primul război mondial avea să fie fatidică pentru soarta Basarabiei două decenii mai târziu. Moscova dorea cu orice preţ ocuparea provinciei, dar forţa sa militară modestă a determinat-o să fie mai atentă în ceea ce priveşte cucerirea militară.

Eşecul Armatei Roşii la porţile Varşoviei în august 1920 - la care a contribuit, printre altele, încetineala cu care Stalin a venit în ajutorul lui Tuhacevski - a făcut regimul bolşevic să-şi domolească elanul expansionist de care era animat de la bun început. Dar URSS nu a renunţat la luptă, ci şi-a schimbat tactica.

A încercat să provoace o revoltă la Tatarbunar în septembrie 1924, care era preconizată a servi drept o „scânteie" care ar aprinde „flacăra revoluţiei" în Basarabia şi prin extensie în toată România. Nu a fost însă să fie, autorităţile româneşti luând măsuri necesare pentru a nu permite răspândirea flagelului bolşevic şi a dezordinii apocaliptico-revoluţionare.

După aceasta, Moscova a decis să creeze un cap de pod la Nistru, prin declararea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, încercând să sugereze că prin Unirea din 1918 România ar fi „dezbinat" „Moldova istorică" în două. Acolo s-au experimentat politici lingvistice şi culturale, dar şi teroarea în masă, care aveau să fie extinse după 1940 în Basarabia, politici care aveau drept scop crearea unei „naţiuni moldoveneşti" care să fie deosebită de cea română.

Aceasta nu era însă decât o construcţie ideologică menită a justifica interesele geopolitice ale Uniunii Sovietice în regiune. Or, diplomaţi sovietici au recunoscut în numeroase negocieri cu diplomaţi români şi străini din interbelic că pe ei îi interesează nu atât Basarabia în sine, cât faptul că portul Odessa avea nevoie de o zonă de securitate lărgită, fiind situat în imediata apropiere a hotarului românesc. La sfârşitul anilor 1930, Germania nazistă va fi ţara care va veni în întâmpinarea pretenţiilor sovietice în mai multe zone ale frontierei occidentale a URSS, inclusiv în privinţa Basarabiei, Hitler având nevoie în schimb de resursele sovietice pentru a putea duce războiul în Vest. Din păcate pentru România, Anglia şi Franţa nu mai puteau să-i vină în ajutor, întrucât prima se confrunta ea însăşi cu pericolul invaziei germane, iar a doua fusese deja cucerită de Wehrmacht în zilele care au precedat ocupaţia sovietică a Basarabiei la sfârşitul lui iunie 1940.

Ca urmare a Actului Unirii, Basarsabia a fost parte a statului national român modern timp de 22 de ani, plus încă trei ani în timpul războiului, între 1941 şi 1944. Au fost însă ani decisivi pentru populaţia majoritară românească din provincie. Fără această perioadă în care spiritul naţional s-a dezvoltat nestingherit şi s-a bucurat de sprijinul statului, românii basarabeni nu ar fi avut nicio şansă de supravieţuire ca şi comunitate etno-naţională.