Aceste rânduri ar fi trebuit să le dedic presei. Astăzi este data când întreaga breaslă jurnalistică marchează Ziua Mondială a Libertăţii Presei. Văzuţi prin prizma anului 2009, organizaţia Freedome House ne aşează încă printre ţările în care presă nu este liberă, alături de state cu renume prost la acest capitol. Începând cu 29 iulie şi mai ales în 2010, situaţia în Republica Moldova este cu totul alta, atunci când vorbim de libertatea de exprimare a cetăţenilor. Problema rămâne în interiorul presei, acolo unde mai există liste negre, marcate cu veto în dreptul unor personalităţi, acolo unde organizaţii de jurnalişti mai sunt marginalizate, tratate nu după reprezentativitate sau după contribuţia adusă în lupta îndelungată pentru libertatea presei şi a drepturilor jurnaliştilor, ci după cum sunt poftele şi dispoziţiile personale ale directorilor acestor instituţii. Dar problemele de acest gen nu sunt de durată. Cei care procedează astfel vor sfârşi precum au terminat-o comuniştii: în blamul societăţii şi prin falimentul acestor politici perimate. Libertate nu există pe o bună parte de ţară, care este  zona de dincolo de Nistru. Acolo avem un regim nedrept din toate punstele de vedere, alimentat de Federaţia Rusă şi care ţine în detenţie un jurnalist. Pentru delict de opinie. Ernest Vardanean este cazul ce ţine fruntea tuturor comunicatelor publicate de organizaţiile internaţionale, care se preocupă de libertatea presei şi a jurnaliştilor în lume. Deşi regimul este întreţinut de Federaţia Rusă, rsponsabilitatea cade oricum pe Republica Moldova, căreia îi aparţine de drept acest teritoriu.Astăzi am vrut să mă pronunţ, însă, pe marginea altei nedreptăţi. Ea nu stă la suprafaţă, dar ne aminteşte  de fiecare dată când tratăm întrun fel sau altul trecutul nu prea depărtat. Aşa a vrut Cel de sus ca săptămâna trecută să mă aflu la crucea a două morminte. Marţi, la Bucureşti, în cadrul vizitei sale, preşedintele interimar Mihai Ghimpu a depus o coroană de flori la Mormântul ostaşului necunoscut din Parcul Carol. Mii de ostaşi români au pierit în cel dea-l doilea război mondial fără să le fie cunoscut numele. Ţara-Mamă îşi aminteşte de ei şi le-a înveşnicit astfel memoria. Înalţi oaspeţi care vin în vizite oficiale în România trec neapărat pe la acest mormânt, încremenind întrun moment de reculegere. La Chişinău, ostaşul sovietic necunoscut îşi are un întreg memorial la care vine cel puţin de două ori pe an întreaga suflare ce ţine să cinstească amintirea. Şi e corect să fie aşa.Pe data de 1 mai am ţinut să mă duc neapărat la mormântul tatălui meu, care în această zi ar fi împlinit 89 de ani. A fost şi el ostaş. Mobilizat de Patrie, el a luptat întrun regiment de artilerie antiaeriană. A apărat rafinăriile Ploieştilor de bombardamentele aliaţilor, apoi a luptat împotriba naziştilor, eliberând Transilvania şi Ungaria. La 9 octombrie, printrun ordin dat armatei române, la cererea comandamentului sovietic, basarabenii au fost demobilizaţi şi trimişi acasă. Ordinul extras din Arhiva armatei aşa şi spune: demobilizaţi pentru faptul că sunt basarabeni. Ei trebuieau să fie înrolaţi în armata sovietică şi trumişi pe prima linie în calitate de  carne de tun. Zeci de mii de soldaţi au trecut prin această maşinărie a morţii şi s-au trasformat în lut prin Prusia de Est sau undeva prin apropiere de Berlin. Fiindcă a avut un drum lung până acasă, tatăl meu a evitat mobilizarea sovietică, dar toată viaţa a fost stigmatizat pentru faptul că a luptat în armata română. Evident, nu a primit nici o pensie şi nu a fost onorat prin vreo manifestare pompoasă cum se obişnuia să se facă cu ocazia sfărşutului celui de-al doilea război mondial. Stând alaltăieri la căpătâiul de veci al tatălui meu din cimitirul satului Cuizăuca, mă gândeam la câtă nedreptate suntem supuşi noi, basarabenii în timpul vieţii, dar şi după ea. Stăteam de fapt, plecându-mi fruntea, la mormântul unui ostaş Ne-recunoscut. De nici o ţară. Uniunea Sovietică nu avea cum să îl recunoască, considerându-l mai degrabă duşman, deşi nu a luptat pe teriotriul ei. România nu a putut să îl recunoască, ea fiind tratată ca ţară care a agresat imperiul răului, în fapt fiind prima atacată încă la 28 iunie 1940.Republica Moldova este o ţară fără memorie. Abea de curând ostaşii români sunt cinstiţi şi ei de către autorităţi. Mult prea târziu. Şi atunci cum să le facem dreptate, mă găndesc. Ostaşi Ne-Recunoscuţi, ca tatăl meu, sunt zeci de mii. Ce trebuie să întreprindem ca să le facem dreptate?  Altă lucrare mai dreaptă nu îmi vine în minte, decât cea care să înlăture nedreptatea primară. Cea care a dus la ruperea în două a ţării pentru care a luptat şi tatăl meu. Aşa ar trebui să procedeze nişte feciori responsabili: se le aducă înapoi, celor trecuţi în ne-recunoştinţă pe alte tăramuri, Patria acasă. Domnul să ne ajute pe noi şi să odihnească în pace ostaşii români nedreptăţiţi.