Pe 16 mai 1812, reprezentanţii Imperiilor Rus şi Otoman semnau dubioasa pace de la Bucureşti, care încheia războiul ruso-turc de la 1806—1812 pentru Principatele Române şi, ca rezultat al târgului, Moldova de la est de Prut (redenumită Basarabia) era anexată Rusiei. Răpirea Basarabiei a fost unul dintre proiectele expansioniste ale ţarului Alexandru I şi însemna pentru Rusia un succes. Noua «achiziţie» teritorială îi permitea să-şi urmeze vechile politici de cucerire şi croire a drumului spre Constantinopol şi Dardanele, care aducea Rusia mai aproape de Balcani şi îi încuraja speranţa unor extinderi ulterioare pe contul Imperiului Otoman.

Trecerea arbitrară a Basarabiei la Rusia, cu care ea nu avea nicio legătură cu caracter identitar sau naţional, nu poate fi calificată altfel decât ocupaţie şi subjugare prin anexare. Cu toate acestea, de-a lungul anilor, evenimentele care s-au produs la 1812 au fost interpretate diferit, istoriografia problemei şi demersul public fiind dominate de două tipuri de narative (opinii, discursuri).  Primul este discursul narativ care califică alipirea Basarabiei la Rusia ca fiind un act de eliberare a ei de sub dominaţia turcească. La baza acestui narativ stau dogmele ideologice privind «prietenia de veacuri» şi «relaţia frăţească dintre poporul moldovenesc şi cel rusesc», care au intoxicat insidios istoriografia problemei vreme îndelungată. Deşi alimentat cu teze false, acest narativ a avut de-a lungul anilor rezonanţă în societate, graţie faptului că reprezenta interesele centrului imperial şi servea politicii ocupaţioniste a acestuia.

Inceputul acestui discurs narativ porneşte chiar de la 1812, de la politica lui Alexandru I faţă de noul teritoriu asumat. La momentul ocupării Basarabiei, Alexandru I, care avea pretenţia de monarh liberal şi instruit, nu-şi putea permite să recunoască actul  răpirii Basarabiei. Or, subjugarea unei provincii străine şi anexarea ei imperiului nu se prea integra în politica unui monarh liberal. De aceea ţarul a preferat să se autoproclame drept «eliberator al provinciei de sub jugul turcesc» – deşi o ocupaţie turcească nu exista (Poarta fiind suzeranul Principatelor Române), iar perioada care a urmat nu a fost una de libertate pentru Basarabia, ci de dominaţie rusească. Narativul ideologic (şi nu istoric) «preparat» de autorităţile ţariste a fost promovat non-stop, timp de două secole la rând, fiind dezvoltat şi mai mult, prin învăţământ şi educaţie, în perioada sovietică şi rămânând în forţă până astăzi. Rezistenţa şi longevitatea acestuia se explică prin puterea de influenţă a Moscovei, Kremlinul deţinând şi după 1991, ca şi până la destrămarea imperiului sovietic, controlul asupra istoriei şi interpretării trecutului istoric în spaţiile sale «tradiţionale» de influenţă şi interes, pentru a nu pierde controlul asupra lor.

În R. Moldova poziţia Moscovei faţă de anul 1812 este alimentată şi azi pe două canale. Unu: prin emisarii săi de la Chişinău, care s-au obişnuit în a-şi da cu părerea în probleme de istorie a R. Moldova, de identitate, tradiţie, politică, aşa după cum a făcut-o ambasadorul rus V. Kuzmin, ajuns să afirme, total neadecvat, că pacea de la Bucureşti a determinat renaşterea Moldovei ca stat. Aberaţii. Şi doi: prin «moştenirea istorică» şi impactul politicii de rusificare, încuibate într-un anumit gen de politicieni şi istorici – ostatici ai vechilor ideologii şi servili intereselor Moscovei. Aceştia au rămas cu mentalitatea ancorată în istoriografia rusă şi sovietică şi continuă să repete  şi azi refrenul că anexarea Basarabiei la imperiul ţarist a fost benefică provinciei şi a generat dezvoltarea acesteia.

Cel de-al doilea tip de discurs, argumentat documentar, denotă drama poporului român, provocată de pacea de la Bucureşti şi de dominaţia rusească. Constrâns de autorităţi în anii regimurilor ţarist şi sovietic, acest narativ a obţinut câmp de acţiune abia după 1991, odată cu declararea independenţei R. Moldova. Linia trasată de cea mai mare parte a istoricilor de la Chişinău vis-a-vis de actul de la 1812 exprimă tragismul întregului neam românesc, care a suportat prin pierderea Basarabiei atât o mutilare teritorială, cât şi o iremediabilă traumă psihologică generată de separarea criminală a aceluiaşi neam, de trecerea forţată a românilor moldoveni din stânga Prutului sub un regim nou, străin ca spirit, tradiţie şi ideal şi care s-a manifestat la scurt timp după anexarea Basarabiei prin politici de discriminare, colonizare şi asimilare.

Existenţa la ora actuală a două narative paralele în chestiunea anului 1812 duce la confuzii în societate, iar lipsa unei poziţii oficiale a Chişinăului – spre deosebire de cea a Georgiei sau a Ţărilor Baltice, care şi-au repus în drept trecutul lor istoric –  conferă problemei anului 1812 în istoria Basarabiei o natură de perpetuitate şi lasă loc de speculaţii politice. Un stat incapabil să recunoască, să-şi asume şi să-şi apere propria istorie este un stat slab şi cu viitor incert. Or, statele îşi conturează, ca regulă, viitorul în funcţie de cum îşi acceptă istoria. Autorităţile de la Chişinău ezită, însă, în a aprecia trecutul, neluând atitudine nici faţă de tragedia anului 1812, nici faţă de cea a anului 1940 sau 1944. Şi dacă în 1912, la marcarea unui centenar de la anexarea Basarabiei la Rusia, autorităţile de la Chişinău înălţau un monument ţarului Alexandru I pentru a imortaliza rusificarea Basarabiei, în anul 2012 autorităţile Moldovei independente sunt departe de a construi un monument victimelor ocupaţiei ruseşti din toate timpurile. Sau acest lucru este lăsat pentru comemorarea a 300 de ani de la anexare? Până atunci, Moldova, încotro?

P.S. Toate comunicările de pe agenda conferinţei vor fi publicate într-o culegere de materiale, sub îngrijirea Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici – organizatorul principal al reuniunii, alături de Universitatea de Stat din Moldova şi Universitatea Pedagogică «Ion Creangă».