După operaţiunea de evacuare a Transnistriei, Bucovinei şi Basarabiei, la începutul lunii aprilie 1944 aproape întreaga Bucovină a fost reocupată de trupele sovietice.

În nordul Bucovinei (jud. Hotin, Cernăuţi, Storojineţ şi o parte a jud. Rădăuţi) administraţia sovietică venea pentru mult timp.

Acţiunile militare ale Armatei roşii în Bucovina au fost însoţite de cele ale formaţiunilor de partizani (în Hotin, Zastavna, Cernăuţi, etc.), lansate în zonele necesare Comandamentului militar sovietic, pentru facilitarea înaintării unităţilor de operaţiuni, prin executarea misiunilor de diversiune.

Acestea au fost primele elemente sovietice care au provocat nemulţumirea bucovinenilor. Cei veniţi pe la sfârşitul primei săptămâni din aprilie 1944 în regiunea localităţilor Jadova, Lucavăţul pe Siret şi Berhometul pe Siret, jud. Storojineţ, erau bine echipaţi şi înarmaţi (având chiar şi câteva tunuri; în comuna Berhometul pe Siret veniseră 800 de partizani sovietici), şi se dedau la acte de jaf, având „o mulţime de căruţe, jefuite pe drum şi în care duceau prada”. Faţă de populaţie aveau un comportament brutal.

Apoi şi-au făcut apariţia unităţile Armatei Roşii. Erau prost echipate, soldaţii fiind în diferite uniforme vechi (cu aprovizionarea ducând-o foarte greu) şi aveau în rândurile lor mulţi copii de 16-18 ani, dar şi bărbaţi cu vârstă înaintată. Asupra populaţiei a produs o impresie foarte proastă.

Era „jerpelită, flămândă şi fără Dumnezeu, şi-a bătut joc de satele noastre”. Au „găurit toate ogoarele noastre, făcând sute de tranşee, scoţând bărbaţi şi femei pentru acest lucru, prădau tot ce aflau”. Pe lângă aceasta, bucovinenii erau obligaţi să aprovizioneze Armata sovietică cu hrană (armata având, în acest scop, servicii speciale care se ocupau cu rechiziţii de animale şi alimente).

Trupele sovietice au venit însoţite de cele ale N.K.V.D. În fiecare comună a sosit cel puţin un membru al poliţiei sovietice, care a fost în această calitate şi în timpul ocupaţiei din 1940/1941. Aceştia întocmeau liste cu „duşmani ai regimului bolşevic”, pe care apoi îi arestau şi de soarta cărora nimeni nu mai ştia nimic. Cei din urmă erau condamnaţi pentru colaborare cu administraţia românească pe timpul „ocupaţiei româneşti”, iar ucrainenii „pentru cauza naţională ucraineană”.

Pe lângă administraţia militară, în fiecare localitate a fost reintrodusă şi autoritatea civilă de tip sovietic. Erau readuşi aceiaşi primari din perioada 1940/1941. În unele localităţi, din cauza lipsei cadrelor, au fost instalaţi provizoriu, cu forţa, primari dintre localnici (cazul locuitorului comunei Berhomet pe Siret, Bujor Iurco, care, adus sub escortă, a fost instalat în funcţia de primar al comunei, însă a fugit în preziua deportărilor în spatele frontului).

Pentru ajutorarea primarilor a fost numit câte un „deseatnic” (din limba rusă deseati – zece) la fiecare zece case. Aceşti gardieni transmiteau toate ordinele către populaţie, acordau asistenţă la rechiziţii, arestări şi deportări.

Funcţionarii din conducerea centrală, la fel, cu mici excepţii, erau aceeaşi din anul de ocupaţie 1940/1941: I. S. Zeleniuk a fost readus în funcţia de prim-secretar al Comitetului regional al Partidului Comunist (în timpul ocupaţiei trecute, a fost locţiitorul primului secretar, I. S. Gruşeţki). Preşedinte al Comitetului executiv regional a fost numit Kocevoi.

Din punct de vedere teritorial-administrativ, nordul Bucovinei a format „regiunea Cernăuţi”, din cadrul R.S.S. Ucrainene şi era compusă, iniţial, din 10 raioane (un raion cuprindea mai multe oraşe şi comune, la fel ca şi plasa în trecut): Zastavna, Chiţmani, Hotin, Chelmenţi, Secureni, Vijniţa, Storojineţ, Novoseliţa (Noua Suliţă – P.M.), Hliboaca şi Putila.

Una din primele măsuri ale noii administraţii a fost efectuarea recensământului, necesar sistemului fiscal. Apoi, au fost stabilite impozite între 50 şi 500 ruble pe cap de locuitor, care variau proporţional cu averea. Pe lângă acestea, au fost stabilite şi impozite în natură (cereale, vite, lână, produse lactate). Impozitele erau percepute pentru toată perioada administraţiei româneşti a Bucovinei (1941-1944), sub pretext că, această provincie „a aparţinut ruşilor şi a fost ocupată samavolnic de români”, iar impozitele către Statul sovietic nu au fost achitate.

Începuse jaful organizat al ţăranilor bucovineni şi basarabeni. Preţul de cumpărare a produselor agricole de la ţărani era extrem de mic, faţă de mărimea impozitelor şi a mărfurilor vândute de către stat. Dacă în Basarabia 100 kg de grâu erau plătite ţăranului cu 12 ruble, 100 kg de orz cu 5 ruble, 1 kg de carne de vită cu 45 copeici, atunci la Odessa o pâine costa 20 ruble, o prăjitură 3 ruble, 100 gr foi de tutun 10 ruble, etc. Cursul valutar la Cernăuţi a fost fixat la 160 lei pentru o rublă.

În luna mai 1944, erau deja lărgite liniile căilor ferate (este vorba de calea ferată Cernăuţi-Adâncata-Storojineţ-Berhomet pe Siret ş.a.) – măsură necesară din punct de vedere strategic – şi puse în circulaţie locomotivele sovietice.

În fiecare comună existau secţii pentru recrutarea bucovinenilor în Armata Roşie. Erau mobilizaţi toţi bărbaţii cu vârsta cuprinsă între 16 şi 57 ani. Mulţi dintre ei, eschivându-se, fugeau în păduri, pentru a se înrola în lupta armată împotriva ocupantului.

Anexarea nordului Bucovinei (dar şi a altor teritorii de la Cehoslovacia şi Polonia, pretins ucrainene) a constituit, în viziunea sovieticilor, „reunirea marelui popor ucrainean într-un singur stat ucrainean sovietic”. Viaţa social-economică a fost trecută „pe calea dezvoltării socialiste”, iar cea culturală puternic rusificată şi ucrainizată.

În componenţa regiunii Cernăuţi (către anul 1945) intrau raioanele: Văşcăuţi, Vijniţa, Herţa, Hliboca, Zastavna, Chelmenţi, Chiţmani, Noua Suliţă, Putila, Sadagura, Secureni. Storojineţ, Hotin şi Cernăuţi.

În primii ani de după război, bucovinenii au avut de suferit şi de pe urma epidemiilor (rujeolă, tifos exantematic, etc.) şi a foametei organizate în anii 1946-1947 (scopul principal al căreia a fost înregimentarea ţăranilor în colhozuri). În aceşti ani, au fost atestate 41.264 de persoane care sufereau de distrofie (dintre care 10.397 de copii de până la 14 ani). În 1947, regiunea Cernăuţi era pe locul doi în Ucraina la capitolul „mortalitatea copiilor de până la un an” (dacă în Ucraina mortalitatea constituia 127,7 la o mie de persoane, atunci în regiunea Cernăuţi mortalitatea era de 217,0 la o mie de persoane; moralitatea depăşea natalitatea cu 53%).

În acelaşi timp, creştea vertiginos numărul membrilor şi organizaţiilor locale a Partidului Comunist (datorită, în special, veneticilor). Dacă la sfârşitul anului 1945 erau 4.784 de membri de partid, atunci la începutul anului 1948, numărul lor era de 8.943 membri. La sfârşitul anului 1952, numărul organizaţiilor locale de partid a crescut de trei ori faţă de 1946.

Limba ucraineană a devenit limbă oficială. Ziarul regional „Радянська Буковина” apărea şi în limba română – „Bucovina Sovietică” (din iunie 1947, redacţia de limbă română a acestui ziar a fost separată de cea ucraineană şi a editat ziarul „Adevărul Bucovinei”), iar dintre ziarele raionale, 13 erau în limba ucraineană şi numai unul în română („Steagul Roşu”, editat în raionul Herţa). Din 1947, populaţia românească „a trecut de la limba română la limba moldovenească”, motivaţia rezumându-se la: „trecerea la învăţământul în limba moldovenească şi editarea presei în româneşte creează dificultăţi în educarea politică”; trecerea la vorbirea „limbii moldoveneşti” va contribui la „dezvoltarea culturală a populaţiei moldoveneşti şi antrenarea ei mai activă în construcţia socialistă (sic!).

Partea de sud a Bucovinei s-a bucurat de un regim „cu caracter mai liber”. După cum menţiona mareşalul Antonescu la 14 aprilie 1944, în cadrul Consiliului de Miniştri, sovieticii „nu s-au purtat deocamdată aşa de rău. Desigur aceasta este numai pentru început. Mai târziu – continua Ion Antonescu – când se vor asigura, vor face ceea ce au făcut în Basarabia şi ceea ce au făcut la ei”.

Elemente izolate ale Armatei Roşii s-au dedat la numeroase abuzuri, în special în teritoriul rural, prin devastări de locuinţe, ridicări de autovehicule, cai, căruţe, animale, cereale, alimente, etc. Incidentele, în majoritatea lor, s-au produs în localităţile pe unde au trecut coloanele de militari sovietici, în drum spre front, (iar după semnarea Convenţiei de Armistiţiu, mult mai multe localităţi au suferit de pe urma actelor anarhiste ale soldaţilor sovietici).

Agenţia „Times” relata despre comportamentul soldaţilor sovietici în România următoarele: „Pe urmă au sosit mai mulţi ruşi, ruşi care au luptat contra germanilor şi românilor în Basarabia şi la Stalingrad. Ei au venit într-o ţară bogată în toate produsele de care au dus lipsă mai mult de trei ani. Au sosit cu minimum de aprovizionări. Au început să rechiziţioneze, unii au început să fure. Alţii s-au îmbătat şi au început să violeze femei. Pentru un timp Armata Roşie părea într-o continuă petrecere”.

Frica românilor faţă de actele criminale ale ocupantului a fost pe deplin îndreptăţită după invadarea României. Presa sovietică înainte de aceasta, străduindu-se să calmeze populaţia alarmată, scria că zvonurile despre Armata Roşie sunt un produs al „propagandei mincinoase”, desfăşurată de „cotropitorii germano-fascişti şi complicii lor români”, care „sperie în tot chipul populaţia din raioanele de lângă front ale României cu prostii sălbatice despre Armata Roşie”.

Amestecul în treburile interne ale României s-a efectuat prin Comandamentul militar sovietic, atât până, cât şi după încheierea Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944. La începutul lunii noiembrie 1944, nu se putea vorbi despre o administraţie de stat românească în sudul Bucovinei. Comandamentul militar sovietic a numit prefecţii şi primarii.

Aceştia, precum şi restul personalului administrativ, nu aveau nici o pregătire, doar 4 clase primare. Unii dintre ei luau nişte măsuri care veneau în contradicţie cu legislaţia în vigoare sau nu executau ordinele venite de la Bucureşti. „Adevărate ordine”, în materie administrativă, erau doar acelea care veneau de la autorităţile sovietice aflate în teritoriu.

Amestecul sovieticilor în administrarea teritoriului deriva din prevederile articolului 17 al Convenţiei de Armistiţiu, care obliga organele administrative româneşti să îndeplinească întocmai instrucţiunile şi ordinele date de Comandament Aliat (Sovietic). Articolul anula orice independenţă a autorităţilor româneşti, supuse controlului şi directivelor Comandamentului trupelor sovietice de ocupaţie.

Funcţionarii evacuaţi care se reîntorceau nu erau lăsaţi să-şi reia posturile. În plus, ei erau supuşi la tot felul de batjocuri (din partea noii autorităţi locale) sau erau retrimişi în zonele în care se evacuaseră.

„Reprezentanţii partidelor politice din Bucovina de Sud” cereau autorităţilor centrale de la Bucureşti ca: 1) în locul funcţionarilor fiscali, care au fost în Bucovina înainte de martie 1944, să fie trimise „alte elemente”; 2) să se facă cercetări în legătură cu românizarea din Bucovina, iar funcţionarii găsiţi vinovaţi să fie pedepsiţi; 3) în locul jandarmilor, care au fost în Bucovina înainte de martie 1944, să fie trimise „alte elemente”, etc. Populaţia, însă, îi primea cu o mare bucurie.

Funcţiona o poliţie formată ad-hoc, iar organele poliţiei trimise de Direcţiunea Generală a Poliţiei în teritoriu n-au fost primite de către „locuitori”, iar în unele localităţi chiar au fost dezarmate şi arestate. S-au înregistrat multiple cazuri când jandarmii nu au putut activa din cauza dezarmării lor de către soldaţii sovietici, pe care cei din urmă o făceau pentru a nu fi opriţi în nici un fel de la jafuri şi alte abuzuri. Pentru a face ordine (sau a preveni actele anarhiste) în zonele devastate de către sovietici, urmau să fie concentrate formaţiuni mobile de jandarmi.

Situaţia economică din sudul Bucovinei era tragică. Lipsea porumbul şi grâul, populaţia fiind ameninţată cu foametea, care a şi avut loc la scurt timp. Preţul pâinii era mai ridicat decât în restul Ţării, variind între 50-100 lei pentru o pâine. Absenţa cerealelor era o consecinţă a colectărilor în cantităţi mari efectuate de către autorităţile militare sovietice.

La 14 septembrie 1944, Primăria oraşului Suceava informa că zilnic s-au colectat vite, păsări şi diferite alimente, pentru aprovizionarea Armatei roşii şi a spitalelor de campanie. Lipsea de pe piaţă petrolul, sarea, zahărul, grăsimile, chibriturile, cuiele, îmbrăcămintea, pânzele, etc.

Populaţia de la sate umbla îmbrăcată în uniforme cumpărate de la militarii sovietici. Instituţiile împuternicite cu aprovizionarea populaţiei nu desfăşurau nici o activitate.

Căile ferate ori erau lărgite de către sovietici, ori nu erau în stare practicabilă (Iaşi – Dorohoi), iar şoselele deteriorate. Lipseau animalele. În multe comune nu mai existau decât 2-4 boi sau 2-4 cai. Porcii au fost luaţi aproape în totalitate de către sovietici. Erau sate lipsite complet de păsări (găini, gâşte, etc.).

Camerele Agricole au luat măsuri pentru ca toate terenurile să fie însămânţate, iar în localităţile lipsite de agenţi agricoli să fie numiţi alţii. Însă, din cauza stării grave în care se afla sudul Bucovinei, lucrările agricole, în cea mai mare parte, nu au avut loc.

În domeniul industriei, până la 6 septembrie 1944, în judeţul Suceava au fost puse în funcţiune fabrica „Fuiorul” din Iţcani, 2 fabrici de spirt (şi încă una era în curs de a fi pusă în funcţiune) şi o fabrică de untdelemn. Cu toate că au fost înfiinţate 4 cooperative şi 10 magazine (particulare), comerţul stagna.

Asistenţa medicală era inexistentă. Bântuiau tot felul de maladii şi în special tifosul exantematic. Lipseau medicamentele, iar numărul medicilor era insuficient.

Nu exista un sistem fiscal unic, aplicat în tot teritoriul. Începând cu 28 aprilie 1944, în teritoriul ocupat al sudului Bucovinei putere circulatorie aveau leul românesc, leul emis de sovietici şi rubla sovietică, fiind stabilit următorul curs de schimb: 100 lei româneşti = 20 lei sovietici; 100 lei româneşti = 1 rublă sovietică; 20 lei sovietici = 1 rublă sovietică. Toate personale fizice şi juridice erau obligate să primească aceste bilete la toate plăţile, la cursul oficial. Infractorii urmau să fie pedepsiţi cu amenzi de până la 500.000 lei şi internare în lagăr de muncă cu confiscarea averii, precum şi pedepsiţi conform legilor de război.

Începând cu 1 octombrie 1944, singura valută circulatorie a rămas să fie leul românesc, celelalte urmând a fi depuse la casele Administraţiei Financiare ale judeţelor, unde erau preschimbate la cursul oficial stabilit (arătat mai sus).

De la finele lunii aprilie 1944 şi-a început activitatea „Justiţia populară”, care a „judecat şi aplanat prin împăciuire conform legilor româneşti mai mult cazuri de tulburare de posesie, violenţe şi ameninţări cu moartea”. Unele din Tribunalele Poporului erau conduse de magistraţi pensionaţi, avocaţi sau persoane fără nici o pregătire juridică, deoarece întreaga magistratură era evacuată în regiunile de vest ale României (şi până atunci nu s-a reîntors). Nu se aplicau legile: sentinţele se dădeau, de multe ori, după criteriul aprecierii personale a judecătorilor improvizaţi sau după „bunul simţ”.

Atât preoţii, cât şi învăţătorii nu s-au mai reîntors din refugiu la posturile lor decât într-un număr foarte mic. Corpul didactic care activa era în mare parte alcătuit din elemente slab pregătite. Majoritatea şcolilor erau ocupate de trupe sovietice, iar mobilierul şi materialul didactic era în parte distrus. În vederea începerii cursurilor la 1 octombrie 1944, au fost date dispoziţii primăriilor privind repararea, curăţirea şi amenajarea sălilor de învăţământ, aprovizionarea şcolilor cu combustibil, adunarea tuturor manualelor pentru a putea fi revizuite (sic!), efectuarea unui recensământ al copiilor.

Unele biserici şi-au continuat activitatea normală. Pierzând episcopiile Cernăuţilor şi a Hotinului, Mitropolia Bucovinei a fost desfiinţată (mitropolitul căreia, după destituirea lui Tit Simedrea, a fost Emilian Antal /5 aprilie 1945 – 18 septembrie 1948), în locul ei fiind creată „Arhiepiscopia Sucevei şi Maramureşului” (cu sediul la Suceava), de pe lângă Mitropolia Moldovei.

La 18 septembrie 1948, Sebastian Rusan, episcopul Maramureşului, a fost numit titularul noii Arhiepiscopii a Sucevei şi Maramureşului.

Situaţia era dezastruoasă. „Revista Bucovinei” relata despre situaţia din sudul Bucovinei după ocupaţia militară sovietică, următoarele: „Sate întregi stau părăsite, ogoare nelucrate, case arse până în temelie, oameni bejenari pe pustii locuri. Fără mijloace proprii de transport şi tăiată de orice legătură de poştă şi cale ferată de restul ţării, Bucovina de Sud, ca şi o bună parte a Moldovei, este prada foametei şi a epidemiilor.

Mândrii plăieşi ai Bucovinei cad neputincioşi de boli, se sting sate întregi de mizerie. Cât de groaznică trebuie să fie această pacoste abătută asupra Bucovinei se poate deduce din amănuntul că strigătul de alarmă, cu toată lipsa legăturilor de comunicaţie, a pătruns până la fraţii (evacuaţi) de dincoace (de Ţară), cari într-un impresionant spirit de solidaritate le-au sărit în ajutor. (…)

Şi noi, cei plecaţi din Bucovina, încercăm o durere care nu se poate exprima în cuvinte. Săraci ca niciodată în existenţa noastră, hăituiţi şi hărţuiţi de oameni şi împrejurări, aproape am împietrit în durere şi nu mai simţim că ne-am lăsat acolo, în bătaia nevoilor, părinţi cari se sting în neputinţă, fraţi şi surori cari strigă după ajutor, oameni cari se zbat în ghearele mizeriei şi a bolilor.

Cu inima sfâşiată de durere proprie şi Bucovinei sângerânde din toate rănile, nu putem decât să ne ridicăm spre cer ochii înlăcrimaţi într-un oftat prelung: «Până când, Doamne, ne mai încerci? Când se va umplea şi paharul pătimirii noastre?» Biata Bucovina! Сât de nenorocită este şi cât de neputincioşi suntem!”.

Populaţia era foarte pesimistă, crezând că, în cel mai rău caz, România va deveni o republică sovietică. Însă sentimentele naţionale erau puternice, cu excepţia unor tendinţe atestate în oraşele Dorohoi, Suceava şi Rădăuţi, de a sprijini tacit ideea autonomiei Moldovei şi sudului Bucovinei, cu orientare spre U.R.S.S., idee lansată, probabil, de serviciile speciale sovietice.

Regiunile muntoase ale judeţelor Rădăuţi şi Câmpulung (Bucovina neocupată), au fost scutite, pentru câteva luni, de ocupaţia sovietică şi au beneficiat de o deplină administraţie românească. Aici, luptele împotriva unităţilor sovietice au continuat şi după 23 august 1944. La 1 aprilie 1944, Detaşamentul „Colonel Constantinescu Aurel” a primit Ordinul nr. 9 al Armatei a IV-a române, conform căruia trebuiau barate intrările în defileurile Carpaţilor, operaţiune ce s-a executat sub conducerea Corpului 78 armată german (în subordinele căruia intra Detaşamentul).

Au fost duse lupte eroice, prin care Detaşamentul „Colonel Constantinescu Aurel” a scutit pentru câteva luni populaţia românească din zona montană de ocupaţia sovietică.

Doar la 20 august 1944, trupele sovietice (Armata 40), după o perioadă de activitate defensivă, au trecut la atac, având drept scop „eliberarea zonei muntoase” (din judeţele Câmpulung şi Rădăuţi) a Bucovinei.

Către 15 septembrie 1944, sovieticii au reuşit să pună stăpânire pe aceste teritorii a judeţelor Rădăuţi şi Câmpulung. Astfel că, începând cu mijlocul lunii septembrie 1944, Provincia Bucovina în totalitate se afla sub controlul sovietic.