DIVERSIUNEA BASARABEANA

În volumul “With Friends Like These… The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania (Tradus si aparut la Editura Rau cu titlul “Fereste-ma, Doamne, de prieteni! Războiul clandestin al Blocului sovietic cu România); cu un cuvânt înainte de general dr. Ioan Talpeş), apărut la Editura Militară (Magazin istoric, nr. 12/2010), Larry L. Watts se ocupă şi de originile şi raţiunile istorice ale neîncrederii Rusiei bolşevice, apoi ale U.R.S.S. faţă de România. Vă prezentăm în continuare un fragment din această incursiune istorică publicat de prestigioasa revista Magazin Istoric.

LARRY L. WATTS

Din decembrie 1917, ameninţarea militară românească era prezentă deja în gândirea sovieticilor, cu mai bine de un an de zile înainte de primele ciocniri polono-sovietice, după ce trupele române începuseră să dezarmeze şi să alunge forţe de zece ori mai mari din Moldova. Repetarea acestui fenomen în Basarabia ce le aparţinea ruşilor la scurtă vreme după ce Petrogradul a instituit starea de război cu România, la 13 ianuarie 1918, i-a conferit acesteia locul de onoare între ameninţările străine.

Totuşi, desemnarea românilor drept inamici de către autorităţile bolşevice avea rădăcini mult mai adânci.

O moştenire de la predecesorii ţarişti era „resentimentul strategic“ faţă de un popor şi un stat care reprezentau singurul obstacol non-slav în faţa „arcului slav“, care se întindea din Rusia, prin Dobrogea în Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, Croaţia şi Slovenia. După cum remarca un strateg britanic, o Românie orientată către Occident şi latină nu putea figura în desenul pan-slav al Rusiei şi nu putea exista „vreo legătură, vreo simpatie între cele două“.

Pentru bolşevici, una dintre sursele cele mai puternice şi persistente de animozitate faţă de români venea din şovinismul justificat prin ideologie, izvorât din revoluţiile de la 1848. Potrivit lui Karl Marx şi Friedrich Engels, dintre europenii din est doar polonezii şi ungurii erau „purtătorii standard de progres“ şi, lucru şi mai important, popoare „revoluţionare, care jucau un rol activ în istorie“. Românii erau consideraţi un popor „neviabil“ şi „degenerat“, un „popor fără istorie“, lipsit de „capacitatea de a supravieţui“ şi fără speranţă să atingă „vreun fel de independenţă“, destinat doar asimilării. Mai rău, românii erau acuzaţi că s-au situat de partea reacţiunii, atunci când revoluţionarii unguri, conduşi de Kossuth, le-au refuzat libertatea şi drepturi egale. Astfel, pentru Marx şi Engels ei se dovediseră „un popor contrarevoluţionar“, în vreme ce ungurii erau un popor „revoluţionar“, demn să fie sprijinit. Potrivit lui Engels, românii, ca şi slavii de sud, erau, fără tăgadă, „purtători standard ai contrarevoluţiei şi aveau să rămână astfel până la completa lor extirpare sau pierdere a caracterului naţional“, pentru că „întreaga lor existenţă era ea însăşi un protest contra unei mari revoluţii istorice“. Revoluţia avea să îi „anihileze“, făcând să dispară „până şi numele“, ştergându-i „de pe faţa Pământului“. „Şi acesta avea să reprezinte un pas înainte“, continua el.

Lenin şi Stalin erau de acord că „popoare întregi reacţionare“ trebuia să fie „şterse“ pentru cauza progresului revoluţionar, atunci când intrau în contradicţie cu mişcarea socialistă mondială. În vreme ce Stalin părea să reconsidere categorisirea drept „contrarevoluţionari“ a slavilor de sud, ţinând cont de performanţele unor Cristian Rakovski, Gheorghi Dimitrov şi Boris Ştefanov, românii au rămas în gândirea sovietică contarevoluţionari incorigibili – un inamic care aştepta să îşi manifeste ostilitatea.

Înainte de sfârşitul lunii ianuarie 1918, conducerea bolşevică de la Petrograd a tras concluzia că România transforma Basarabia într-o platformă pentru operaţiuni contra revoluţiei ruse. La sfârşitul anului, spre mijlocul lunii noiembrie, Comisariatul sovietic pentru Afaceri Externe a desemnat România „centrul contrarevoluţiei din sud“ şi a reconfirmat „starea de război cu România“. În vreme ce în nord ameninţarea contrarevoluţionară era atribuită mai multor state, membre ale Antatntei sau ale Puterilor Centrale, în sud pericolul principal era identificat în mod explicit de către liderii bolşevici cu românii. Basarabenii, proclama Comisariatul, erau aşadar obligaţi să ia armele „la fel cu toţi cetăţenii din teritoriile ocupate de inamic“.

Atunci când forţele militare române şi polone au împiedicat, împreună, forţele sovietice să facă joncţiunea cu armata roşie ungară, în 1919, şi mai ales după ce războiul sovieto-polon a izbucnit în 1920, Polonia şi România au fost desemnate împreună drept ameninţarea militară primară pentru regimul sovietic şi ţinta principală a spionajului militar sovietic. Judecata emisă de către comandantul şef al Armatei Roşii, Ioakim Vaţetis, stabilea fara echivoc faptul că principalul pericol pentru puterea sovietică îl reprezenta „un atac comun polono-român contra Rusiei Sovietice“. Această judecată a dominat planificarea strategică şi politica de securitate a U.R.S.S. pentru următorii 16 ani.

Aceste temeri au determinat la mijlocul anilor ’20 elaborarea unei strategii a războiul de partizani preventiv, dezvoltată de sovietici. Generalul Mihail Frunze, al cărui tată era român de origine, aflat în fruntea Consiliului Militar Revoluţionar al Frontului de Sud între 1919-1921, a reorganizat bandele de partizani care operau de-a lungul frontierei cu România şi în interiorul acesteia. Reorganizarea a fost sprijinită de batalionul revolutionar şi unitatea navală, alcătuite din vorbitori de limba română, create de Cristian Rakovski, care era şeful Direcţiei politice în cadrul Consiliului Militar condus de Frunze.

Efortul a căpătat un impuls deosebit la sfârşitul anului 1925 şi începutul anului 1926, când unităţi de genişti, tehnice şi de securitate din cadrul Directoratului de Informaţii Militare şi CEKA au fost subordonate în mod direct organelor de informaţii ale Districtului Militar Ucrainean. Obiectivul lor era să pregătească „operaţiuni active de partizani în spatele armatei invadatoare“, inclusiv să recruteze şi să antreneze personal din sate şi să facă depozite clandestine de arme, muniţii şi provizii.

Şi mai impresionantă era amploarea campaniei de dezinformare. S-a depus un efort imens pentru a dezvolta o campanie de propagandă care să justifice expansiunea teritorială a U.R.S.S. pe seama României şi a Poloniei, descriindu-se natura agresivă şi reacţionară a guvernelor lor şi starea de oprimare a minorităţilor dintre graniţele lor. Stalin s-a implicat personal în această campanie; el scria: „Dispunem de posibilităţi deosebite. Totul este în mâna noastră: radio, cinema, presa.“ Operaţiunile politice şi de propagandă contra României erau conduse de către secţia româno-basarabeană a Kominternului din Odessa, secţia română a Kominternului cu sediul la Paris şi secţia basarabeană a Biroului Balcanic, tot cu sediul la Paris. S-au tipărit publicaţii precum Zece ani de ocupaţie sângeroasă în Basarabia, în 1928, şi România în războiul antisovietic, acelaşi an, în ambele România fiind descrisă drept „cea mai sălbatică monarhie din Europa“.

În martie 1925, Biroul Politic a adoptat o rezoluţie cu titlul Despre munca în Basarabia, stabilind strategia regională şi pentru străinătate a propagandei în vederea recuceririi acestei provincii. Nou creata „Societate a basarabenilor“ avea ca scop „intensificarea luptei pentru eliberarea Basarabiei de sub jugul străin“. În aprilie 1925 au fost prezenţi la congresul de creare 4.000 de memebri; dintre aceştia, doar 15% erau oficial membri ai partidului comunist. Congresul a stabilit că „condiţiile istorice concrete“ cer Societăţii să lucreze în subteran pentru „eliberarea basarabenilor de sub jugul burgheziei şi al proprietarilor de pământ străini“, mai curând decât să ceară realizarea imediată a acestui obiectiv, din moment ce „lupta U.R.S.S. pentru rezolvarea problemei basarabene“ se desfăşura la nivel diplomatic.

Societăţile basarabene din Statele Unite erau dirijate prin intermediul unui „Birou secret pentru studiul problemei basarabene“, cu sediul la Moscova, care includea reprezentanţi ai Comitetului Central, Statului Major al Armatei Roşii, Comisariatului pentru Afacerile Externe, Asociaţiei Unionale pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea, Komintern şi conducerea Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti. În martie 1940, societăţile basarabene din S.U.A. au primit următoarele misiuni: să obţină recunoaşterea dreptului populaţiei basarabene de a se desprinde din România, pentru că această provincie „a fost încorporată cu forţa în Regatul Român“; să convingă opinia publică americană că o eventuală intervenţie militară sovietică în România ar trebui interpretată ca un caz de „asistenţă armată acordată de U.R.S.S. în urma unei cereri exprese din partea populaţiei basarabene“; să menţină o campanie de presă care să arate „situaţia nefericită a regiunii, starea de înfometare a populaţiei şi necesitatea unei asistenţe dinafară, pentru a scăpa de jugul represiunii româneşti; să strângă fonduri pentru „lupta de eliberare“.

La începutul celui de Al Doilea Război Mondial, problemele teritoriale basarabeană şi transilvăneană erau strâns legate în gândirea sovietică. Politica dusă de Komintern de a cere ca România să cedeze aceste teritorii, alături de Bucovina şi Dobrogea, a fost revigorată după criza cehoslovacă din 1938, când Moscova a început să îşi declare sprijinul pentru pretenţiile iredentiste ale regimului Horthy. Intenţiile Moscovei faţă de Basarabia, sprijinul ei pentru pretenţiile ungare faţă de Transilvania şi încurajarea pentru pretenţiile bulgare faţă de Dobrogea au devenit explicite (dacă nu încă publice) aproape imediat după semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, în august 1939. La începutul lunii decembrie, şeful străin al Partidului Comunist Român – şi militant pentru secesiunea Dobrogei –, Boris Ştefanov, a publicat un articol în ziarul Kominternului, în care sugera iminenta cedare a provinciilor româneşti şi argumenta necesitatea stabilirii unor baze militare sovietice pe teritoriul ei.

În prima jumătate a anului 1940, ministrul german la Budapesta raporta, cu uimire, despre deschiderea cu care ministrul sovietic în capitala ungară încuraja Ungaria să întreprindă acţiuni militare în cazul Transilvaniei, exprimându-i aceeaşi idee şi ministrului german. Moscova presa Bulgaria să ceară toată Dobrogea, cu scopul evident de a crea o frontieră comună între Uniunea Sovietică şi Bulgaria. Atunci când au primit felicitările ofiţerilor de informaţii militare bulgari legate de anexarea Basarabiei, omologii lor sovietici au replicat „că este posibil să ne întâlnim din nou pe Dunăre“.

La 26 iunie, Moscova a somat România să îi predea Basarabia şi Bucovina de Nord. Toate proprietăţile au fost expropiate şi s-a introdus un program de deznaţionalizare şi rusificare, începând cu interzicerea alfabetului latin şi închiderea tuturor şcolilor laice şi confesionale româneşti. Biserica ortodoxă a fost trecută din ascultarea Mitropolitului Basarabiei în cea a Patriarhului rus, distrugând astfel un element fundamental al organizării sociale şi conştiinţei naţionale. Dar cel mai brutal aspect al acestei campaniia implicat eliminarea fizică a populaţiei de etnie românească din zonă. Această epurare etnică abia deghizată a fost supervizată de conducătorul Ucrainei, Nikita Hrusciov, care participase activ şi la „eliberarea“ provinciei.

Magazin Istoric, Anul XLV – serie noua – nr 1 (526), ianuarie 2011 / Basarabia-Bucovina.Info

(NB: Copyright liber cu pastrarea intacta a textului original si a tuturor surselor si link-urilor)