Anexarea de la 1812, urmată apoi de o ocupaţie seculară ţaristă (1812-1917), a fost oare o eliberare de sub turci, un gest uman şi progresist al Rusiei, un act de dezrobire a poporului, aşa precum pretind istoriografia sovietică şi cea rusă?  

Sau Pacea de la Bucureşti semnifică un act de acaparare pe cale militară a unor noi teritorii şi împărţirii Europei în sfere de influenţă în urma unor războaie imperialiste?

Un răspuns parţial îl putem găsi chiar în Manifestul lui Alexandru I, din 12(24) decembrie 1806, adresat locuitorilor Principatelor Române la începutul acelui ordinar război ruso-turc, în care se menţiona că „această trimitere a oştirilor noastre nu numai că nu este întovărăşită cu nici o necuviinţă de războiu străin, dar încă are temeiu a întâmpina şi a apăra interesurile noastre şi ale voastre... Ori şi cum vor fi întâmplările, noi făgăduim a vă pricinui desfătare în toate privilejiurile înaltei noastre ocrotiri, ...vă veţi arăta vrednici întru toate soartei ce vă găsim”.

Iar „soarta i-a găsit” pe români, în acea epocă, în calea expansiunii Rusiei pravoslavnice, care a invadat Moldova şi Ţara Românească. Ca apoi, în cadrul tratativelor diplomatice franco-ruse de la Tilsit şi Erfurt, să fim plasaţi în „sfera de influenţă” a Rusiei, care şi-a dobândit „dreptul” de a acapara ceea ce era deja în mâinile proprii - Principatele de la Dunăre. La 15 aprilie 1810, cancelarul rus aducea la cunoştinţa Franţei că „Majestatea sa imperială (Alexandru I) consideră Moldova şi Valahia ca nişte provincii ce fac parte din imperiul său”.

Acest război (1806-1812) a fost cel mai lung conflict militar dintre cele două mari imperii, însă trăsătura lui principală au constituit-o nu atât operaţiile militare, cât, în mod deosebit, contactele diplomatice care s-au soldat, în final, cu semnarea păcii de la Bucureşti. La 16/28 mai 1812, în incinta Hanului lui Manuc a avut loc procedura oficială a semnării Tratatului de pace ruso-turc de către împuterniciţii celor două imperii. El includea 16 articole de bază şi, separat, încă două articole secrete, dintre care articolele 4 şi 5 vizau direct destinul Principatului Moldovei.

Menţionăm o „legitate” a extinderii teritoriale a Imperiului Rus în sud-estul Europei. Este vorba despre un principiu, ce a stat la baza definitivării tratatelor ce marcau anumite cuceriri noi - „principiul” stabilirii graniţelor pe cursul fluviilor! Astfel, etape ale unei „faimoase” expansiuni din secolele XVIII-XIX au devenit râurile: Nipru - Bug - Nistru - Prut şi Dunărea. Încă în planul secret al lui Z. G. Cernîşev, adresat Ecaterinei II la 1763, se anunţa teza: imperiul are nevoie să fie înconjurat la hotare de râuri. Criteriul a stat, practic, şi la baza stabilirii graniţelor în urma războiului din 1806-1812, când s-a acceptat din capul locului înţelegerea „principială” de a se desemna noul hotar în modul cel mai arbitrar - pe „un fluviu care să merite să fie hotar între cele două părţi”.

Guvernul ţarist, fiind presat de pericolul iminent al conflictului militar cu Franţa, de opunerea marilor puteri occidentale realizării planurilor sale expansioniste şi de rezistenţa diplomaţiei otomane, şi-a redus substanţial pretenţiile teritoriale: de la ambele Principate la cel al Moldovei, apoi de la Moldova până la Siret, la Moldova dintre Prut şi Nistru, în final.

Conchidem că soarta Principatelor Române în acea perioada hotărâtoare a fost totalmente pusă la discreţia marilor puteri care disputau spinoasa chestiune orientală. În acest context, menţionăm că, netăgăduind imperialismul Franţei, Austriei şi Marii Britanii faţă de Imperiul Otoman şi statele suzerane lui, nu putem omite că rezultatele practice ale expansiunii ţariste în bazinul pontic, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea, au fost destul de concludente: Crimeea, Caucazul, Moldova răsăriteană (gurile Dunării).

Dar, în pofida statutului său internaţional şi a declaraţiilor din Manifestul ţarului rus de la începutul războiului - „de a vă păzi de toate relele”, Principatul Moldovei a fost exclus din procesul soluţionării litigiului ruso-otoman, plătind, pe nedrept, prin rapturi teritoriale (45630 km²) disputele internaţionale, generându-se, astfel, la 1812, în cadrul chestiunii orientale o nouă problemă - cea basarabeană.

Efectele imediate ale anexării

* Scindarea Ţării Moldovei în jumătate, deoarece teritoriul anexat (48%) era cu 7400 km2 mai mare decât ceea ce rămăsese sub oblăduirea domnului Moldovei (41%). Bucovina anexată de habsburgi la 1775 alcătuia 11% din suprafaţa Principatului. Autocraţia ţaristă a „deosebit... din trupul Moldovei, – precum deplângeau boierii pământeni, – partea cea mai bună, şi însufleţirea hranei şi împuternicirea, ...îndemânarea şi adăpostirea pământenilor, în înlesnirea vieţuirii lor, şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune... poate... mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt, tot câmpul şi inima ţării”. Această parte a Moldovei număra cinci cetăţi întărite: Hotin, Bender (Tighina), Ismail, Chilia, Akkerman (Cetatea Albă) la care se mai adaugă şi cea a Sorocii, 17 oraşe şi târguri, 683 sate. Numărul populaţiei Moldovei Pruto-Nistrene la acea dată poate fi estimat la cca 340 mii de oameni.

* Principatele Române au ieşit din acest război economic ruinate, populaţia fiind sărăcită la maximum. Însăşi oficialităţile ruse recunosc, la 1813, că „această ţară... jefuită şi pustiită de operaţiile militare... prezintă un pustiu vast şi nepopulat”. De aceea, scutirea de impozite a populaţiei din ţinut pe o perioadă de trei ani a fost acordată nu numai în virtutea respectării clauzelor tratatului de pace, ci şi „...în scopul de a aduce locuitorilor Basarabiei o uşurare, destul de necesară la terminarea războiului de şase ani, pe parcursul căruia ei au suportat multe greutăţi fără murmur şi cu sârguinţă în folosul Rusiei”.

* Moldovenii au avut de suferit drama familiilor despărţite şi a averii pierdute prin stabilirea hotarului arbitrar pe Prut. „Sosind ziua fatală, după cum ne descrie Manolache Drăghici, a expirării convenţiei, după tractat ce trebuieşte fieşte care să trăiască unde să rămâie definitiv, ceasurile acelea au fost de plângeri un timp de neuitat, pentru că poporul cu cârdul, ca turmile de oi, încinsese toată marginea Prutului, de la un capăt până la altul, mergând şi viind de prin sate şi de prin târguri săptămâni încheiate, cu luarea de ziua bună de la părinţi cu care crescuse şi vieţuise dimpreună, până în vremea aceea când se despărţi unii de alţii pentru totdeauna...”.

* Ca un răspuns direct la politica anexionistă a Rusiei a fost exodul populaţiei româneşti peste Prut (doar până la 1815, au fugit mai mult de 5 mii de familii din Basarabia).

Efectele de lungă durată ale anexării

* Timp de 105 ani, românii din Moldova din partea stângă a Prutului, transformată ulterior într-o unitate ordinară administrativă rusă - gubernia Basarabia, s-au aflat sub ocupaţia străină a regimului autocratic ţarist, al cărui impact s-a răsfrânt asupra vieţii politice, economice, sociale, spirituale etc.

* Din punct de vedere economic, teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost izolat de piaţa economică unică internă românească, care se constituia pe măsura afirmării epocii moderne. Au fost întrerupte până la sfârşitul anilor ’20, prin instalarea cordoanelor vamale pe Prut şi Nistru, nu numai relaţiile tradiţionale cu centrele economice româneşti de peste Prut, ci şi cu piaţa europeană. Ţarismul a creat condiţii favorabile populaţiei urbane alogene pentru acapararea de către ei a industriei şi comerţului basarabean.

* Din punct de vedere politic, pe teritoriul anexat, deşi temporar (1813-1828) a fost păstrată o anumită autonomie internă, care treptat a fost substituită prin introducerea instituţiilor administrative şi judiciare străine tradiţiei istorice acestui pământ, specifice Imperiului rus şi conduse de funcţionari ţarişti. Populaţia băştinaşă a fost privată de dreptul de a participa la crearea unor instituţii, organizaţii şi mişcări politice împreună cu întregul neam românesc. Ţarismul a reţinut pentru un anumit timp includerea românilor basarabeni în opera de edificare a naţiunii moderne şi statului modern român.

* Politica socială promovată de ţarism a schimbat în mod arbitrar structura socială a populaţiei ţinutului: s-a strămutat intensiv populaţie alogenă, care au format o categorie privilegiată aparte, cea a coloniştilor; în proprietatea nemijlocită a statului rus au fost acaparate imense teritorii din sudul Basarabiei. Nobilimea locală a fost divizată după principiile şi gradaţiile existente în Imperiul Rusiei, chemate să asigure constituirea unei baze sociale a dominaţiei ţariste în regiune.

* Cultura şi spiritualitatea basarabenilor a avut, poate cel mai mult, de suferit, deoarece s-a promovat o rusificare intensă a populaţiei băştinaşe, mai ales după lichidarea autonomiei Basarabiei (1828). Limba română a fost interzisă în instituţiile de stat, apoi şi în şcoală. Guvernul rus promova în Basarabia o politică reacţionară, înăbuşind orice încercare de afirmare a culturii şi spiritualităţii naţionale.

Credincioşii ortodocşi basarabeni au fost rupţi de biserica Principatului Moldovei şi înglobaţi Patriarhiei ruse. Sinodul rus a format abuziv eparhia Chişinăului şi Hotinului, cu rang de mitropolie şi exarhat, având centrul de reşedinţă la Chişinău. Cărţile bisericeşti în limba română au fost înlocuite cu cele în limba rusă. Biblioteca publică din Chişinău, deţinând în fondurile sale cca 15000 volume (către sfârşitul sec. XIX), nu poseda nicio carte în limba română. La 1897 doar 10,5% din bărbaţii şi 1,4% din femeile de origine română ştiau să scrie şi să citească (cca 94% de moldoveni erau analfabeţi), în comparaţie cu proporţia din Moldova din partea dreaptă a Prutului – unde la 1899 erau 21%, iar la 1912 - 39% de ştiutori de carte.

* Pe tot parcursul dominaţiei ţariste, Basarabia a fost supusă unei colonizări intense. Astfel, situaţia demografică a ţinutului a suferit mari schimbări. Dacă la 1817 populaţia Basarabiei includea cca 500 mii persoane, din care 420 de mii erau români (86%), ucraineni (6,5%), evrei (4,2%), lipoveni sau ruşi (1,5%), greci (0,7%), armeni (0,6%), bulgari şi găgăuzi (0,4%), apoi către 1856 în Basarabia locuiau peste 990 mii de locuitori, din care 738 mii erau români (74%). Către 1862 moldovenii reprezentau 68,5% din populaţie, procent ce se va diminua, fără să schimbe radical raportul dintre majoritatea românească şi minoritarii de diverse etnii.

Vlad Mischevca, 
doctor în istorie, conferenţiar la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM