Ce se ascunde în spatele ”războiului limbii”?

27.10.2007

”A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiințifică; din punct de vedere istoric şi practic, o absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identității etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnocultural."
Eugen Coseriu

Vorbim despre ”războiul limbii”, şi nu ”războiul limbilor”, căci pluralul, în acest caz, nu există. Și nu e nevoie să o dovedim noi, căci proba au făcut-o deja savanți de cea mai largă anvergură academică şi pe toate meridianele. Citatul selectat, care aparține unuia dintre cei mai mari lingvişti români trăitori pe aceste meleaguri, este peremptoriu din acest punct de vedere. Și nu mai este nimic de adăugat. Iar cine insistă să o facă, indiferent de motivații, îşi asumă voluntar blamul şi ridicolul.

Nu aici stă miezul chestiunii. Căci problema limbii, ca aproape totul în R. Moldova, este una politică. Și geopolitică. De aici confruntarea vie şi nevoia de a intra în profunzimile unui conflict neostoit şi care ținteşte mult mai departe decât eventualul statut al unui dicționar jalnic, penibil şi jenant astăzi chiar şi pentru comandatorii lui. Iar miza discuției atinge, în grade diferite, nu numai Chişinăul, Moscova sau Bucureştiul, dar, mai nou, şi Bruxellesul.

Care este miza pentru cele două capitale implicate direct în dispută?

Începând cu recunoaşterea statului independent R. Moldova, ideea axială a diplomației de la Bucureşti, exprimată explicit sau implicit, a fost apartenența incontestabilă a R. Moldova la spațiul de cultură şi civilizație românesc. Indiferent că s-au articulat sintagme care să concretizeze discursiv această idee - precum cea prezentă astăzi în Strategia de Securitate a României, ”două state, o singură națiune" – fie că nu, acest fundal ideatic a fost mereu prezent şi mereu perceput. În jurul acestei idei a pivotat întregul demers de politică externă a României chiar dacă, intervalele întinse de timp, aplombul diplomatic al Bucureştiului pe direcția Est şi, în special, R. Moldova a fost stopat, din motive obiective sau nu, imputabile sau nu Bucureştiului. Nu asta contează acum. Esențial este să reținem că această teză de substrat a fost şi este crucială în orice demers al Bucureştiului. Fără această axiomă, orice efort diplomatic al Bucureştiului, fie că este vorba despre preşedinte, ministru de Externe sau orice politician, se surpă, prin surparea fundamentelor lui. Devine caduc. Fără ideea că R. Moldova este parte a spațiului de cultură şi civilizație românesc nu se justifică, de fapt, nici un efort în plus, nici o presiune mai apăsată a României în favoarea Chişinăului pe scena publică internațională. Căci ar apărea, firesc, întrebarea: de ce insistență pentru R. Moldova şi nu pentru altă țară?

De aici importanța crucială în proiectul românesc de politică externă a sintagmei ”limbă română”. Tocmai pentru că R. Moldova nu este și nu poate fi pentru București un stat ca oricare altul. Aici nu e vorba de ceartă de cuvinte. Căci, în perspectiva celor mai sus spuse, tocmai identitatea lingvistică dintre cele două maluri ale Prutului constituie proba de netăgăduit a demersului României în legătură cu relațiile speciale pe care le are sau trebuie să le aibă cu cetățenii R. Moldova. Concluzia este una singură: Bucureștiul nu poate renunța la sintagmă și nu poate accepta ”limba moldovenească”, decât cu sacrificarea întregului proiect diplomatic specific pe direcția R. Moldova.

Dar nici Chișinăul declarațiilor pro-europene nu se poate dispensa fără riscuri de sintagma ”limba română”. Pentru Chișinău, menținerea ei rămâne crucială, în pofida sentimentelor private pe care le încearcă unii politicieni ajunși vremelnic la conducerea R. Moldova față de omologii de la București sau față de cei pe care aceștia îi reprezintă. Căci limba română este limbă oficială a UE, iar R. Moldova este singura țară din cele care populează zona gri a vecinătății europene care se bucură de privilegiul de a vorbi o limbă acreditată la Bruxelles! Singura care vorbește, scrie și citește într-o limbă oficială a UE!

Semnificația simbolică a unui asemenea context - și nu numai - este incontestabilă. Asumarea unei astfel de realități înseamnă că frontiera simbolică a UE nu este pe Prut, ci la granița spațiului în care se scrie și vorbește românește. A recuza sintagma limbă română la Chișinău înseamnă, pe lângă a respinge evidențele, a nega plasarea ta în geografia simbolică europeană, de fiecare dată avangarda și anticamera oricărui proiect reușit de integrare euroatlantică instituționalizată. De aici importanța sintagmei, alături de altele care, și ele, contribuie la aducerea R. Moldovei cât mai profund în arealul invocat. Aici intră, printre altele, și cazul cetățeniilor europene – românești, dar și bulgare – ale căror posesori se văd acum blocați pentru orice funcție în administrația publică a unei țări aspirante la UE...

Dar ”războiul limbii” a ajuns și la Bruxelles. Cum și de ce a penetrat documentele europene și după 2007, cu reprezentanții României de față, este greu de spus, deocamdată. Dincolo însă de ignoranță, indolență sau rea-credință, există în această revenire a ”limbii moldovenești” și altceva. Respectiv expresia unui mod de gândire, a unui stil mintal, a unui proiect ideologic care țintește, voit sau nu, nu doar decuplarea României de R. Moldova, dar și, concomitent, stoparea geografiei simbolice a Europei la Prut. Faptul că, după 17 ani, continuăm să mestecăm aceeași mâncare răcită deja a denumirii corecte a limbii este mai mult decât o încremenire în proiect. Este dovada vie că susținătorii unui asemenea obiectiv nu s-au ostoit încă. Și că recidivele sunt oricând posibile. De aici, din obscure cotloane ale unei diplomaţii cu afilieri vagi țâșnesc din când în când diversiuni primejdioase menite să otrăvească nu doar relația dintre cele două state, dar și atmosfera în UE față de R. Moldova.

Mai concret. Nici nu s-au stins bine ecourile afacerii cu ”limba moldovenească”, că o nouă bombă, infinit mai periculoasă de data asta, începe să ticăie amenințător. Bastardul diplomatic al acestei grupări, veritabilă bombă cu ceas, se numește proiectul unui nou tratat dintre cele două state care – atenție! – pivotează nu în jurul Actului Final de la Helsinki din 1975, cum s-a petrecut până acum, ci în jurul Tratatului de Pace semnat la Paris, la 10 februarie 1947, de către statele beligerante în a doua mare conflagraţie mondială. Document care avea să legifereze stăpânirea sovietică asupra Basarabiei ocupate în anul 1940.

Trecem peste faptul că nu există absolut nici o justificare de ce ideea de Tratat de bază este scoasă de la naftalină după ce părea extirpată din patrimoniul diplomatic al Bucureștiului cel puțin până în 2009. Dar că se poartă discuții ca într-un eventual text de tratat, iar punctul de plecare să fie anul 1947 este cu totul altceva. Mutarea accentului pe anul 1947, adică pe trecerea Basarabiei în patrimoniul URSS înseamnă acreditarea unei disjuncţii şi mai mare între cele două state. Faptul este inedit în demersurile diplomatice dintre cele două state şi nu trebuie să treacă neobservat. Şi nesancţionat.

Cine seamănă vânt va culege furtună – va fi la fel şi de data asta. Dar că asemenea intenţii există este semnificativ şi de subliniat. Autorii unor asemenea intenţii sunt, cum sugeram deja, din zona care pretinde că România trebuie să se comporte faţă de R. Moldova făcând abstracție de consistenta biografie românească a celei din urmă. Această atitudine este numită în jargonul de specialitate ”pragmatică” sau ”tehnică”, iar adepții ei populează zone de decizie nu numai de la București - și este excelent întâmpinată în Chișinăul lui 2007 -, dar și din alte capitale, mai mult sau mai puțin europene. Pentru promotorii ei, R. Moldova trebuie să fie pentru România un stat ca oricare altul, iar gestionarea relației cu acest stat trebuie lăsată exclusiv pe mâna Bruxellesului, căci R. Moldova ar fi, chipurile, numai o ”problemă europeană” (de parcă România nu ar fi membru al UE!).

De aici îngrijorarea legitimă. Și de aici încolo discuția despre glotonim trebuie să înceapă nu de la simpla resuscitare nătângă a ”limbii moldovenești” de către ”lingviști” frustrați, politicieni nerealizați sau jurnaliști complexați, oriunde ar fi ei. Ci de la faptul că în spatele ”războiului limbii” pare să se ascundă ceva mult mai grav. Anume, o linie de gândire strategică, pesistentă și care are ca obiectiv major detaşarea R. Moldova de România, cu orice preț, chiar cu prețul decuplării malului stâng al Prutului de spațiul euroatlantic sau a amânării sine die a posibilei integrări în lumea occidentală.

Dacă așa stau lucrurile, atunci ceea ce am numit generic ”războiul limbii” este abia la început…