Transnistria mon amour?... - Memorandumul de pe hartie si realitatile de pe teren
16.07.2007
„Ieri noapte am baut cu rusii... Era sa mor.
Azi dimineata m-am trezit... Mai bine muream ieri!”
(din memoriile nepublicate ale unui diplomat-negociator occidental)
Abunda semnalele care indica faptul ca ”solutionarea” conflictului transnistrean este subiect intens de dezbatere. Cele sase intalniri Putin – Voronin, vizita presedintelui ucrainean in Basarabia, diverse eliberari din functii la Chisinau, biletul de avion pentru Valeriu Pasat, declaratii recente ale unor inalti functionarii europeni, iminenta solutionare a chestiunii Kosovo si multe altele sugereaza asa ceva. Undeva, in spatele cortinei, actori importanti si mai putin importanti ai scenei (geo)politice regionale dezbat viitorul statut al Transnistriei in statul reintegrat.
Unii o fac avand interese directe, statale sau personale, altii mize conjuncturale si fara legatura directa cu zona. Unii negociaza cinic avand constiinta limpede ca „solutia” va fi orice numai solutie reala nu, dar realpolitik-ul prevaleaza intotdeauna, mai ales cand e vorba despre tarisoare aproape anonime. Altii se imbata cu iluzia – precum „tovarasii de drum” de altadata - ca lucrurile vor merge spre bine. Pe altii, pur si simplu, nu ii intereseaza consecintele, numai rezultatul, caci bagajele stau pregatite pentru a porni, cu gloria de rigoare, spre alte mari si zari ale nenorocirii si nedreptatii umane. Caci sunt multe.
Pe scena insa, si nu in spatele ei, lucrurile par sa stea altfel. Realitatile de pe teren s-au schimbat cu o rapiditate mai mare decat imaginatia negociatorilor, iar permisibilitatea pentru orice vine „de sus” este incomparabil mai mica decat in 2003. Dificultatea nu consta astazi in gasirea „solutiei”, cat in implementarea ei.
Chisinaul sta astazi sub semnul acestei tensiuni care, pe termen scurt si mediu, ii va redesena profilul puterii politice. Inainte de a vedea cum poate el reactiona si care sunt posibilele linii de miscare sa-i inventariem, rapid, prestatia anterioara.
Mai multe strategii, nici o strategie
Ca proiect de politica externa, liniile majore pe care Chisinaul s-ar fi putut plasa in ultimii ani in relatie cu problematica transnistreana nu sunt atat de multe.
1. Rezolutiile OSCE. Indeplinirea Rezolutiilor OSCE de la Summitul din 1999 de catre Federatia Rusa a fost unul dintre argumentele Chisinaului vreme indelungata. Un argument comod, utilizat insa chiar si atunci cand devenise limpede ca e neconvingator. A fost initial minat de contra-argumentele Moscovei dupa care rezolutiile ar fi fost indeplinite si, in plus, subrezit de urmatoarele rezolutii ale aceluiasi OSCE care, parca rusinata de ceea ce a facut la Istambul, a revenit ulterior la formule mai putin contondente la adresa Rusiei. Argumentul a pierdut, treptat, orice putere de convingere si capacitate de mobilizare. Chisinau a mai continua sa il foloseasca, inertial, chiar daca aproape nimeni nu mai credea in el.
2. Argumentul suveranitatii. Constatand esecul, unele voci au sugerat la un moment dat schimbarea repertoriului diplomatic. Nu rezolutiile OSCE trebuie sa fie argumentul forte al Chisinaului, ci suveranitatea statului Basarabia. In numele acestei suveranitati Basarabia trebuie sa argumenteze oriunde s-ar afla si la orice tribuna diplomatica ar putea accede. Nu a fost sa fie. Argumentul, desi invocat, nu a devenit niciodata proiect coerent de politica externa.
3. Argumentul NATO. Scenariul NATO sau scenariului de tip georgian ar fi fost mai degraba utilizat ca scenariul de raspuns la inflexibilitatea rusa. Exasperati de cinismul Moscovei si de refuzul ei de a-si retrage trupele, liderii de la Chisinau ar fi putut deschide, in subsidiar, si aceasta linie de diplomatie publica, intr-o prima instanta. Nu a fost asa. In realitate, liderii de la Chisinau nu au fost niciodata, si nu sunt nici acum, exasperati de Moscova! Nu au vrut sa fie niciodata georgieni – pe ai caror lideri ii dispretuiau sau considerau inconstienti in relatia cu Rusia – sau baltici. „Efectul Stockholm” la nivelul decidentilor de la Chisinau a fost, cu rarisime exceptii, regula politica de la independenta incoace.
In esenta, aceasta linie de diplomatie publica consta in accentuarea propensiunii spre NATO a populatiei din Basarabia – remarcabila ca potential in conditiile in care discursul despre NATO e tabu la nivel oficial -, conservarea acestei orientarii si utilizarea ei ca arma de negociere. Ideea nu este a implicarii NATO in solutionarea conflictului transnistrean, ci pregatirea unei eventuale renuntari la neutralitate. Faptul ca acest scenariu ar fi trebuit negociat cu parteneri occidentali este evident. La fel de evident este insa ca inainte de orice negociere trebuia pregatit terenul – studii non-guvernamentale despre efectele benefice ale integrarii in NATO in termeni economici, investitionali, analize comparative cu alte tari care au urmat acelasi patern etc. Evolutiile au aratat insa ca aceasta varianta nu a fost niciodata nici macar ipotetica. Si nici nu va fi.
4. Dreptul international. Argumentul dreptului international ca linie principala de atac diplomatic, inclusiv demararea unor procese internationale, a fost cel mai bine exprimata de Raportul Biroului de Avocati din New York, dar si preluata in analize de alti experti. Decizia CEDO din 2004 in care Federatia Rusa a fost acuzata explicit ca agresoare in conflictul transnistrean este parte a acestui pachet. Desi invocata la Chisinau, aceasta linie de argumentare nu a capatat niciodata consistenta unui proiect. In treacat fie spus, daca ar fi de identificat reprosul cel mai mare care s-ar putea aduce Chisinaului oficial in ultimii ani in raport cu chestiunea transnistreana, acest tine indiscutabil de nefructificarea plenara a Raportului avocatilor americani. Pentru o asemenea ratare cineva ar fi trebuit sa plateasca, fie ca motivele sunt inconstienta sau lipsa de profesionalism fie altele, mai grave, dar egale ca efect.
Ideea in jurul caruia pivoteaza Raportul este cea a dreptului la autodeterminare care trebuie clarificat si asumat ca atare in practica internationala. Subiectul autodeterminarii este „poporul”, iar acesta trebuie definit cu claritate. Daca acesta nu exista, dreptul la autodeterminare se suspenda. Pe cazul Transnistriei, argumentul autodeterminarii cade, pentru ca nu avem de-a face cu un popor.
O campanie internationala declansata din concluziile Raportului avocatilor americani ar fi fructificat eforturile acestora e aceasta directie. Nu a fost sa fie, iar reprosul s-a auzit nu o data la Chisinau. In realitate insa, ceea ce s-a sesizat mai putin in aceasta dezbatere, este ca principalul contra-argument impotriva Chisinaului intr-o eventuala campanie bazata pe Raportul avocatilor americani era tocmai... ideologia sa oficiala. Adica cea moldovenista pe care acesta si-o asuma cu sarg si cu inconstienta. Nu o vom repeta-o indeajuns: ideologia moldovenista este cea mai separatista idee vehiculata dincolo de Prut, pentru simplu motiv ca permite Tiraspolului sa argumenteze in oglinda. Inclusiv in cazul Raportului avocatilor americani. Argumentul cu definirea obiectiva a unui popor in dreptul international si care ar face problema independentei Transnistriei caduca in lipsa de „popor” este minat sistematic de eforturile moldoveniste de la Chisinau care inventeaza de zor etnii si limbi. Iar eventuala „solutie” la care ar recurge Chisinaul oficial, respectiv trecerea la argumentele subiective – autodefinirea identitara – ca mod de definire a poporului ar submina puternic argumentul initial aplicat „poporului” transnistrean...
Transnistria sau copilul cu mai multe moase. Si care nu se iubesc intre ele...
Cu toate avantajele sau dezavantajele lor, nici unul dintre aceste proiecte nu a fost insa asumat pana la capat si nici sustinut coordonat de catre diplomatia oficiala sau publica a Chisinaului. Practic, astazi nu exista o pozitie clara si articulata a Chisinaului in raport cu problematica transnistreana. In plus, nu mai e deloc clar cine vorbeste pentru ea si cine exprima Chisinaul in aceasta chestiune. Si aici e nodul chestiunii. Problema diplomatiei Basarabia nu sta atat in calitatea personalului – si ea comentata critic nu o data de catre specialisti si cu bune temeiuri – cat in confuzia evidenta si intretinuta a competentelor. Intre atributiile de pe hartie si realitatile efective este o prapastie pe care numai o buna intelegere a realitatilor din Basarabia o poate face comprehensibila. Altminteri, comentatorul extern sau diplomatul se blocheaza inevitabil.
Cazul transnistrean este emblematic. Cand cea mai importanta problema a statului – definita asa de presedintele lui – este pusa in sarcina unui consilier pe politica interna, cu ignorarea aproape ostentativa a Ministerului de Externe si a purtatorului legitim de mandat, devine evident ca organigrama guvernamentala trebuie citita in realitate altfel. Adica pe dos. Ca orice stat negociaza pe multiple planuri este evident, dar aceste planuri sunt coerente, coopereaza si, mai important, se coordoneaza la un punct. Ceea ce la Chisinau nu pare deloc a fi cazul.
Reactiile in acest caz de ignorare a atributiilor, si nu e doar cazul MAEIE, au fost bizare din orice perspectiva institutionala moderna. In loc de tentativa pentru a reinstaura birocratizarea buna a institutiilor statului, am asistat, in schimb, la riposte neasumate public si dublate de tentative de a cuceri sau recuceri simpatia celui care tine in pumnul sau puternic toata organigrama. Respectiv, a sefului statului. Mai pe sleau spus, cand atributiile unora intre guvernanti au fost incalcate, reactia acestora a fost de cele mai multe ori nu institutionala, ci personala: dorinta de a convinge mai mult, de a (re)intra in gratiile conducatorului, de a deveni ei favoritii si de a putea submina ei echipa / echipele considerate adversare. Geografia acestor distributii de putere nu este foarte clara, dar profilul simpatiilor sau antipatiilor din cercul puterii de la Chisinau au razbatut uneori in presa.
Astazi asistam la o schimbare. Luptele din spatele scenei puterii de la Chisinau au fost pana acum batalii pentru obtinerea acreditarii prezidentiale. Aproape de fiecare data a castigat acelasi pol de putere. De acum inainte, batalia nu se va mai petrece doar in spatele scenei. Va cobora in „public”: nu atat in parlamentul sau guvernul republicii cat in interiorul partidului de guvernamant.
Reconfigurarea spatiului puterii si cele trei fisuri din Partidului Comunistilor
Ca Partidul Comunistilor nu se poate si nu se va putea reforma niciodata este o evidenta de care numai cine nu a vrut sa o vada nu a vazut-o. Si aceasta realitate poate fi developata mai bine prin cateva evolutii, veritabile fisuri, care, discret sau nu, se petrec la nivelul partidului de guvernamant.
Prima fisura este cea de la nivelul liderilor guvernamentali si a celor din cercul de putere, afiliati direct sau indirect Partidului Comunistilor. Cum am vazut deja, cearta pentru suprematie si „intrare” la lider a marcat evolutia politica de la Chisinau. Astazi, pusa in fata unui test major in chestiunea transnistreana si confruntata cu declin politic evident, „echipa” puterii intr-o intr-o etapa noua. Daca ne invata ceva istoria – si nu ne invata de regula foarte multe – este ca beneficiarii si perdantii oricarui eveniment semnificativ sunt personajele de pe scena, nu cei din spatele ei, chiar daca, deseori, nu sunt ele artizanii acelor evenimente. De aici riscul pentru guvernantii de la Chisinau. Indiferent care ar fi atitudinea lor personala sau prestatia de pana acum, ei, si nu sforarii nevazuti, vor fi eventualii incasatorii sau beneficiari ai „solutionarii”. Ei, si nu sfetnicii apropiati ai presedintelui vor fi trasi la raspundere si aratati cu degetul in cazul unei vanzari evidente. Daca nu azi, maine cu siguranta.
Cum vor reactiona acestia devine extrem de important. Ei sunt in general oameni tineri. Indiferent de gesturile de pana acum, conjuncturale, obediente etc., destinul lor politic ar trebui sa inceapa cu adevarat de acum incolo. Eventual, chiar in 2009. Aici este dilema si sub aceasta sabie a lui Damocles stau liderii politici de pe scena de la Chisinau. Pana s-a creat. Calculele incep sa se (re)faca, echipele sa se regrupeze, interesele sa se disipe. Cum vor reactiona fiecare dintre ei urmeaza sa vedem.
A doua este adancirea fisurii dintre presedintele Partidului Comunistilor – pana mai ieri figura sacrosancta - si liderii de partid informali sau formali, nu neaparat implicati direct in actul guvernarii. Numirea lui Veaceslav Iordan drept candidat la primaria Chisinaului si esecul evident al partidului in teritoriu au accentuat aceasta pana. Revoltele sunt iminente. Diversele factiuni din partid pot fi tinute in frau atunci cand partidul merge bine, dar nu atunci cand partidul se indreapta spre esec, iar esecul a fost estimat anterior de unele voci care au trecut neascultate. Acum vine vremea bilantului, iar esecul trebuie asumat. Daca cineva s-a infruptat masiv din laurii victoriei, cineva trebuie sa se infrupte si din turta amara a infrangerii. Adica sa plateasca. Constiinta ca partidul merge spre dezastru si ca cei care il conduc sunt vinovati de asta este a doua mare fisura.
A treia fisura este cea intre liderul Partidului Comunistilor si teritoriu, adica institutiile locale. Tehnic vorbind, este o fisura la nivelul verticalei puterii si care lasa un loc gol intre liderul maximus si cei care trebuie sa ii implementeze vointa pe teren.
Mai concret. Daca in perioada apogeului Partidului Comunist si al Presedintelui Voronin acesta era suficient sa murmure doar, caci cei din jurul sau se grabeau sa-i citeasca pe buze si sa transmita de urgenta dorintele la orice nivel, astazi lucrurile se schimba. Subrezirea verticale puterii inseamna de fapt ca nu mai exista acele structuri intermediare – institutii de forta, juridice, economice etc. - dispuse fara rest sa transmita si eventual sa implementeze dorintele / ordinele cele mai inalte. Incep gripajele institutionale. Canalele se blocheaza, oamenii se recuza ambiguu, raspunderile se disipa, telefoanele nu mai raspund, ordinele nu se mai executa „intocmai si la timp”. Chiar fara sa fie explicita, rezistenta va fi tacita. De aici inainte, pentru ca ceva sa fie implementat la nivele local, liderul va trebui sa intervina personal.
Fenomenul nu este necunoscut si nici singular. In acest caz, se formeaza o „garda pretoriana” care, loiala inca liderului, va avea si insarcinarea sa implementeze pe teren ceea ce acesta vrea. Consecinte? Acumularea din ce in ce mai mare a puterii in mana liderului, fara intermediari, de data asta. Concomitent, alienarea altor membrii de partid sau fosti loiali de la nivele executive sau locale, care devin acum marginali sau inutili. Verticala puterii se destrama caci totul incepe sa depinda de un singur om si aliatii sai cei mai apropiati. Vertical puterii se transforma in ciocanul puterii.
Date fiind aceste evolutii, oricat de paradoxal ar suna, de acum inainte si pana in 2009 pe scena de la Chisinau un rol esential in reconfigurarea puterii il vor liderii formali sau informali ai Partidului Comunist in confruntarea lor directa sau indirecta cu cei pe care ii considera vinovati de esecul intern si extern al unui partid considerat fara fisura.
In loc de concluzii
Transnistria devine astazi subiectul cel mai fierbinte pe agenda Basarabiei, iar efectele se resimt la toate nivelele.
Pe plan intern, miza Transnistria devine – cuplata cu evolutiile electorale recente – elementul care va reconfigura spatiul puterii de la Chisinau, caci fiecare dintre actorii care joaca acum pe scena va trebui sa ia o decizie. Vechi aliante si loialitati se pot prabusi, si altele pot sa apara. Linia orizontului devine de fapt un singur punct: 2009. In lumina acestui „orizont” vor gandi si actiona actorii politici individuali sau colectivi.
La nivel geopolitic, asistam la o recalibrare diplomatica a regiunii, unde vectorii de politica externa ai unor actori nationali sau globali se vor ciocni inevitabil. Elementul de noutate este insa altul. Si anume faptul ca interesele nationale se vor internationaliza sau europeniza, iar cele globale vor capata haina nationala. Distinctiile devin din ce in ce mai greu de facut.
Semnalul a fost dat recent la Bucuresti, unde „Europa” a vorbit cu un accent maghiar evident. Dar despre asta, intr-un material viitor.
4 comentarii
De 10 ans stau in franta si nu am fost acasa,e ce va normal sa mai am ceva probleme cu gramatica. Nu mi-a prea placut felul in care mi-ai scris comentariul tau pt mine,dar sa-ti vezi de treaba BEAR < in pizda la mata de intelegent inputit !
Sper sa gasesti messagul meu !