Bărbaţii trebuie să se considere fericiţi dacă în viaţă sunt înconjuraţi de femei. Eu sunt unul dintre ei de îndată ce şi Mama, şi Soţia, şi Sora, şi Fiica sunt alături şi mă împlinesc.

Fiica are în faţă Viitorul. Aşi vrea să cred - unul bun, european, senin şi plin de realizări, dimpreună cu întreaga ei generaţie.

Cu Soţia construim Prezentul. Deja de 36 de ani. Ca să vedeţi, trece timpul. Am început ca şi mulţi dintre dumneavoastră, de la zero, dacă nu chiar de la munus zece. Ne-am cunoscut la facultate. Ne-am căsătorit unind două sărăcii şi împlinind o dragoste. Una sinceră, curată şi mare - unica noastră zestre de atunci şi până acum. Ca răspuns, puterea sovietică avea pentru noi, moldovenii, o politică specială: la absolvirea facultăţii tinerele familii erau invitate să plece din capitală. Chişinăul era predestinat aşa numiţilor „specialişti", aduşi de-a valma din restul marii Uniuni. Aceştea obţineau primii locuri de muncă şi apartamente în Chişinău. Familiile mononaţionale moldoveneşti erau indezirabile pentru sistem. Ele veneau în contrasens cu politica de plămădire a poporului sovietic, multinaţional ca formă şi rusesc în conţinut. Armata, facultăţile, şcolile, grădiniţele, comsomolul şi partidul mestecau de zor aluatul deznaţionalizării. Ne-am încăpăţinat să înfruntăm sistemul: am rămas în capitală în pofida insistenţelor prestate la nivel oficial.

Asta însemna că toate drepturile rezervate tinerilor specialişti nu ne priveau. Nu ne privea în fond nici un drept, doar obligaţia să muncim cât mai mult cu un salariu cât mai mic. Despre casă, apartament - nici vorbă. Pe primul copil de la maternitate l-am adus direct întrun subsol. Erau câţiva metri pătraţi pentru care plăteam jumătate din salariu. Laptele îl încălzeam doar la fierul de călcat, fiindcă spaţiul nu prevedea nici plită, nici reşou, nici alte aşa numite comodităţi. Mai târziu, educatoarea de la grădiniţă, o rusoaică dolofană şi plină de sine, ne întreba curioasă: este adevărat că acasă, în familie, vorbim cu copilul în limba moldovenească, cum zicea ea? De ce îl calicim? - ne dojenea binefăcătoarea noastră. În feluri diferite, dar permanent, puterea sovietică ne arăta cu tot dinadinsul că privilegiile moldovenilor începeau dincolo de Cercul Polar sau în cel mai bun caz în stepele nemărginite ale Kazahstanului. Dacă am rămas acasă şi am scăpat şi de imperiul răului trebuie să ne considerăm marii beneficiari ai secolului trecut, recuperatori ai Prezentului care ne aparţine şi care a fost luat pe nedrept de la părinţii noştri.

Mama, la vărsta de 10 ani a fost dată de suflet unchiului Leonid Badiur de pe linia bunicii. Conul Leonid era medic-şef la Cetatea Albă. Acolo avea moşie şi respectul unui specialist cu suflet. El vroia să-i dea nepoatei educaţie aleasă şi un viitor asigurat. Dar, după 28 iunie 1940 vremurile s-au stricat cumplit. Bolşeviciii i-au măturat podurile, i-au pustiit grajdurile şi i-ai naţionalizat moşia. Hărţuit de organe, unchiul a căzut pe gânduri grele, stătea zile întregi închis în casă şi pierduse pofta de viaţă. În iarna lui 41, Mama s-a plâns întro scrisoare părinţilor că la Cetatea Albă, de-asupra unchiului Leonid se adună nori grei. Îngrijorat, bunicul Iacob Duca, ori cum îi spuneam noi, tata Iacob, vine repede şi o ia pe mămica înapoi la Cuizăuca. A făcut-o la ţanc, pentru că în câteva zile unchiul Leonid şi tanti Elena, soţia lui, sunt ridicaţi, băgaţi în vagoane pentru animale şi duşi undeva departe, în Siberia.

Nemaiputând îndura lipsurile şi umilinţele tanti Elena moare acolo prin 1947. La scurt timp, unchiul evadează din zonă şi, îmbrăcat în cerşetor, vine pe căi ocolite la conacul său de la Cetatea Albă. Acolo era dislocată o unitate militară şi toate sălăşluiau întro dezordine cumplită. Dându-se drept fost argat în propria gospodărie, unchiul se apucă şi dezgroapă de prin harmane putinele cu brânză de oi şi căzile cu untură şi jumere şi organizează pentru torţionarii săi un nemaipomenit praznic în memoria soţiei pierdute în Siberia. În aceeaşi noapte pleacă pentru totdeauna de acasă, care era deja străină, trece pe ascuns Prutul şi dispare pentru mulţi, mulţi ani. Gardurile de sârmă ghimpată care s-au ridicat ulterior au făcut ca bietul nostru unchi să nu se mai poată întoarce la cărările vieţii lui din Basarabia. Astfel, Mama şi generaţia ei au rămas orfane de un viitor care era al lor şi se arăta atât de luminos.

Mă veţi întreba, de ce vin întrun editorial cu aceste amintiri? Ce legătură au între ele aceste întâmplări disparate? Fiindcă anul acesta avem un 8 martie deosebit, unul care după alţi opt ani de ţicneală comunistă ne îndeamnă să facem evaluări exacte ale Trecutului nostru, cât şi ale Prezentului, dar mai cu seamă ale Viitorului. Lucrul acesta îl putem face cu folos numai dacă adunăm experienţele noastre şi ale generaţiilor predecesoare. Asta, pentru că vreau ca Fiica mea să nu mai sufere din cauza unor accidente istorice, să fie stăpână pe viitorul ei, cel pe care şi-l vrea şi pentru care noi şi înaintaşii, am pătimit. Este dreptul unei generaţii, care, sperăm, în sfărşit, va trăi în Libertate şi va beneficia de oportunităţile Libertăţii autentice, în sânul naţiunii şi în familia unită europeană. După acel 7 aprilie pe care l-a înfăptuit cu jertfa de sânge şi de suferinţă, ea, generaţia  tânără a zilei de azi o merită din plin. Fie ca bunul Dumnezeu să o ajute şi să o ocrotească!

AUDIO