VIAŢA DIN DOSARE // În primăvara anului 1949, sovieticii au declanşat ultimele pregătiri pentru noul val de deportări în Siberia. Celor sortiţi li se întocmeau în mare secret dosarele şi numai autorităţile ştiau când va veni ziua „X”. Un document de sinteză a denunţurilor cu referire la ţăranul gospodar Gheorghe Focşa din Tătăreşti, Străşeni, a întrunit declaraţiile a opt agenţi secreţi

Beau până uitau cum îi cheamă

Urmărindu-l pas cu pas pe acest om, inclusiv pe uliţele satului şi pe ogoare, informatorii securităţii se demascau de fapt pe sine. La 14 februarie 1946, turnătorul cu numele conspirativ „Ivanov” a raportat „Centrului” (fila 18 a dosarului MGB nr. 422): „În zilele de 8-9 ianuarie, m-am aflat la Tătăreştii pentru efectuarea recensământului animalelor, fiind cazat la adjunctul preşedintelui sovietului sătesc, al cărui nume nu-l mai ţin minte (sublinierile ne aparţin – n.a.). Pe 8 ianuarie, m-am întâlnit cu preşedintele sovietului sătesc care era puţin beat şi al cărui nume nu-l cunosc. La un pahar de vin, acesta a prins a spune că, în perioada de ocupaţie, Gheorghe Focşa a avut relaţii cu jandarmeria, iar o dată chiar l-a arestat şi i-a tras o bătaie. La întrebarea „de ce nu informezi (securitatea) despre aceasta”, preşedintele a răspuns că „nu vrea să-şi facă duşmani”.

După cum vedem, deşi a stat câteva zile în casa omului respectiv, trimisul raional a băut atâta că a uitat şi numele gazdei. Nu mai ţine minte nici numele preşedintelui, care, chipurile, „era puţin beat”. Avem tot temeiul să credem însă că şi preşedintele sovietului sătesc bea de nu mai cunoştea lumea din jur, doar că agentul a mai retuşat câte ceva în denunţul său. Iar scuza liderului sătesc, precum că „nu vrea să-şi facă duşmani” în persoana ţăranului Gheorghe Focşa, nu înseamnă altceva decât o autentică frică a activistului sovietic în faţa cetăţeanului cu dreptate şi cu demnitate.

Oricum, securistul a hotărât să verifice spusele preşedintelui beţiv şi fricos şi, revenind la locul său de cazare, de la un pahar la altul, l-a întrebat pe vicepreşedinte: cine este totuşi acest Focşa Gheorghe, de se teme lumea de el? A descoperit că numele acesta îi provoca tremurici chiar şi adjunctului, care, cică: „E om rău, a colaborat cu autorităţile româneşti, iar acum refuză să execute indicaţiile noastre, ale puterii sovietice”. Mai mult, informatorul kaghebist află, spunându-i-se la ureche, că „acasă la Focşa se adună mereu grupuri de oameni suspecţi, inclusiv din satul vecin Zubreşti. Probabil că ei formează o organizaţie ilegală…”.

Armata le sare în ajutor

Preşedintele şi vicepreşedintele sovietului sătesc din Tătăreşti (ulterior am stabilit că e vorba de Gavril Postolache, mai zis „Havruşa”, şi Andrei Cornienco, unicul rus din sat), cu tot arsenalul lor de putere sovietică, nu-l puteau pune „la punct” pe un simplu ţăran. Ca mod de activitate, ei umblau ziulica întreagă turmentaţi şi, până la urmă, evitau confruntarea directă cu oamenii de treabă.

Drept confirmare a laşităţii „noilor conducători” vine şi următoarea notă secretă a sovietului sătesc din Tătăreşti, emisă pentru NKVD la 10 iunie 1945, apropo, pe o foaie uzată, cu înscrise româneşti pe ea, adică dintre cele de „trofeu din timpul războiului”. Semnată cu o „îndemânare” aproape analfabetă de către preşedintele G. Postolache şi secretarul V. Corpăcean, documentul încearcă să-l lovească frontal pe „duşmanul poporului” amestecând adevărul cu minciuna: „Focşa Gheorghe al lui Dumitru, născut în 1901, provenit din ţărani mijlocaşi, actualmente chiabur, are 4 hectare de pământ, o casă, un şopron, 5 oi, mereu a ţinut argaţi…”

De altfel, anume această nenorocită ţidulă a fost preluată cuvânt cu cuvânt de securitate, la 2 mai 1949, reformulată drept  „caracteristică a lui Focşa Gheorghe”, constituind temeiul dosarului de deportare a omului în Siberia.

Lipsa de autoritate a conducătorilor beţivani din sat a încercat a fi recuperată de reprezentanţii armatei. Soldaţii cu steluţă în frunte i-au răsturnat cu fundul în sus gospodăria plugarului şi l-au obligat să le cedeze căruţa. Însă luptătorul nostru nu s-a împăcat nici cu aceasta. Şi iată că, într-un alt text din arhiva KGB, datat cu 16 octombrie 1948, un alt informator din sat, cu numele conspirativ „Tihii”, raportează următoarele:

„Gheorghe Focşa a declarat că un căpitan al Armatei Sovietice i-a luat căruţa cu forţa, pentru lucrări topografice. Zicând acestea, el a accentuat că mai mult nu va ceda căruţa nimănui. Atunci i-am zis că degrabă se va organiza kolhozul şi atunci vei preda nu numai căruţa, dar şi caii, şi boii şi tot ce ai. La aceste cuvinte Focşa a răspuns că, dacă în sat se va organiza kolhozul, el mai degrabă va nimici toată averea sa şi oricum în kolhoz nu se va înscrie. Bolşevicilor nu le va merge de data aceasta, a mai spus el…”

Fiecare cu raiul şi iadul său

Avem în faţă un exemplu de nobleţe civică şi naţională a unui simplu ţăran de la coarnele plugului. El devine înălţător mai ales în comparaţie cu spiritul ticălos al activiştilor sovietici. Cea mai concludentă dovadă că slugoii bolşevici erau nişte alcoolici şi nişte răi, nesuferiţi până şi de apropiaţii lor, o constituie întâmplarea sinistră cu unul dintre personajele pomenite mai sus.

Gavril Postolache, preşedinte al sovietului sătesc din Tătăreşti, de rău ce era, a fost asasinat chiar de soţia sa şi propriii copii. Cazul a făcut ocolul lumii din preajmă. Vorba e că individul se întorcea acasă mereu beat şi cu scandal. Într-o noapte de toamnă a anului 1946, familia n-a mai rezistat. Soţia Ilinca şi trei copii ai săi, cel mai mic având 13 ani, i-au pus ştreangul în gât părintelui odios, apoi l-au dus în poiata vacii, unde l-au lăsat agăţat de o grindă, chipurile, s-a spânzurat el singur…

În concluzie, putem afirma cu certitudine că anume asemenea persoane degradate constituiau corpul de activişti ai puterii sovietice locale peste tot. Deşi beţivani şi fricoşi, ei au aplicat teroarea împotriva populaţiei şi au reuşit să-i transforme pe unii români basarabenii în „moldoveni”. Anume asemenea personaje amorale au căutat să ghideze oamenii noştri spre „viitorul luminos al comunismului”, dar au rămas la periferia istoriei, împreună cu toată ţara lor sovietică.

Nota autorului:

Nominalizat în acest articol, ţăranul Gheorghe Focşa, cu soţia sa Olga (Mârzenco), au fost arestaţi pentru a fi deportaţi în Siberia la 6 iulie 1949. Au avut însă tot curajul şi priceperea să evadeze, activând ulterior patru ani în ilegalitate. Prins în aprilie 1953, neînfricatul plugar a fost condamnat la 25 de ani de închisoare cu regim special, sub învinuirea „activist român, luptă antisovietică şi terorism” (dosarul penal nr. 77 (023263) instrumentat de KGB). Dar acesta e deja un alt subiect, la care vom reveni.