În februarie 2011, la Chişinău a fost lansată cartea  generalului Ion Costaş «Zile de eclipsă. Cronica unui război nedeclarat». Volumul este dedicat memoriei celor căzuţi în conflictul nistrean, două decenii de la încheierea căruia vor fi marcate în 2012.

Cartea-investigaţie încearcă să răspundă la mai multe întrebări importante: cum s-a întâmplat că, obţinându-şi independenţa, R. Moldova a fost nevoită să lupte cu Transnistria, parte integrantă din teritoriul său; cine şi de ce a început războiul şi cine a învins în acel măcel?

Astăzi, când Tiraspolul mai încearcă să-şi arate puterea, atacând Chişinăul, e greu să crezi că, în prima jumătate a anului 1991, liderii transnistreni se temeau real de arest, de judecată şi închisoare, iar Igor Smirnov, sub protecţia MAI, îşi cerea iertare pentru încercarea de a destrăma ţara. Cu toate acestea, anume aşa a fost, mărturiseşte generalul Costaş.

«Arestarea liderilor transnistreni ar fi putut opri dezintegrarea R. Moldova», consideră ex-ministrul de Interne, care în acea perioadă insistase asupra acestei soluţii. «Imediat după dezintegrarea URSS şi proclamarea independenţei R. Moldova, într-o singură noapte (după eşecul puciului de la Moscova), pe 22 spre 23 august, a fost arestat un grup mare de separatişti (Leontiev, Popov, Finaghin, Kendighelean, Topal şi alţii), care au susţinut puciul din august 1991. Aceştia erau criminali de stat. Soarta lui Smirnov şi Maracuţa o decidea Mircea Snegur, eu şi procurorul general, Dumitru Postovan. Împreună cu Snegur insistam asupra arestului, Postovan, timp de două zile, nu ne dădea mandatele de arest», explică Costaş, amintind că, în tot acel timp, Smirnov cu echipa sa se ascundeau nopţile la statul-major al Armatei a 14-a, unde fuseseră primiţi ospitalier de general-locotenentul Ghenadi Iakovlev. Ulterior, prin Odesa, Smirnov a fugit la Kiev. Costaş este sigur că acesta a fost prevenit de la bun început de Vadim Mişin şi Vladimir Molojen, ambii din echipa lui Voronin, viitorul nucleu al PCRM. Liderul separatiştilor şi colegii săi locuiau iniţial în hotelul CC al PC al Ucrainei, apoi în hotelul KGB, fiind păziţi de securitatea de stat a Ucrainei. La insistenţa lui Costaş de a ajuta la reţinerea lui Smirnov, ministrul de Interne al Ucrainei, Andrei Vasilişin, răspundea cu refuz. Atunci a şi fost elaborat planul răpirii lui Smirnov. Operaţia era strict secretă, fiind tăinuită chiar şi de Ministerul Securităţii Naţionale al Moldovei. Costaş l-a delegat pe colonelul Chiril Panteleev, şef de direcţie la MAI, să efectueze operaţiunea. În carte se descrie detaliat cum, pe 27 august, grupul lui Panteleev a efectuat operaţiunea de capturare, în timp ce echipa lui Smirnov bea votcă la restaurantul hotelului…

Separatistul nr. 1 a fost reţinut de colaboratorul brigăzii poliţiei cu destinaţie specială, Alexandru Zelinschi, şi de comisarul de poliţie al sectorului Botanica, Valeriu Apostol. Grupul l-a dus pe Smirnov la Chişinău pe ruta Viniţa-Iampol-Soroca, trecându-l cu un pod plutitor lângă Iampol. Toate acestea au devenit posibile graţie faptului că un singur om şi-a asumat responsabilitatea pentru riscanta operaţiune. Ion Costaş i-a recomandat preşedintelui Snegur, procurorului general, Dumitru Postovan, şi preşedintelui comisiei parlamentare pentru combaterea criminalităţii, Ion Berlinschi, să-i înainteze lui Smirnov acuzaţia de încercare de răsturnare a puterii de stat pe teritoriul R. Moldova.

În timpul interogatoriului, Smirnov i-a turnat pe toţi cei cu care avusese contacte permanente la Moscova, Chişinău şi Tiraspol. Toate mărturiile acestuia au fost imprimate de procurori cu o cameră video. Filmările, însă, nu au fost vizionate vreodată.  Cazul penal împotriva lui Smirnov nu este închis nici până astăzi. Iniţial l-au îngheţat la indicaţia lui Snegur, apoi intenţia a fost confirmată de Lucinschi… Cea mai strălucită operaţiune din istoria MAI a fost dată uitării. Pe participanţii acesteia au încercat să-i captureze, din răzbunare, serviciile speciale ale Tiraspolului, poliţiştii noştri au fost ameninţaţi, familiile lor fiind supuse presiunii. Molojen, creând sistemul «Registru», în scurt timp s-a debarasat de Panteleev. Costaş, după semnarea păcii din 1992 în condiţii ruşinoase şi umilitoare pentru R. Moldova, a fost demis din funcţia de ministru al Apărării sub presiunea politicienilor marginali din Rusia, dar şi cu aprobarea lui Mircea Snegur. Autorul cărţii spune că mai mulţi politicieni din R. Moldova, citind cartea «Zile de eclipsă», şi-au manifestat supărarea pe memoria sa bună. «Numele celor care au semnat documente  convenabile Moscovei şi Tiraspolului sunt bine cunoscute. Astăzi aceşti oameni se numesc «patrioţi ai R. Moldova», iar Tiraspolul şi Moscova continuă să aibă o influenţă enormă asupra politicienilor din Moldova», spune Costaş.

Anume astfel explică Costaş faptul că nimeni nu a îndrăznit să facă publice jurnalele lui Anatoli Lukianov, confiscate după puciul din august 1991. «Copiile jurnalelor au fost transmise Procuraturii Generale şi s-au pierdut prin arhive», spune Ion Costaş. El aminteşte că spicherul Sovietului Suprem al URSS, «naşul de botez» al separatismului din Moldova, fixa în ele punctual toate etapele tratativelor de creare a republicii autoproclamate în Transnistria. Lukianov  se întâlnea o dată — de două ori pe zi cu trimişii Tiraspolului şi cu mediatorii lor, dar conducerea de la Chişinău nu a încercat să se întâlnească cu el. Jurnalele sale nu au fost publicate nicăieri şi niciodată.

Costaş spune că a scris această carte pentru ca generaţia nouă să cunoască adevărul despre grozăviile războiului declanşat de Rusia împotriva statului suveran şi independent care era R. Moldova. Generalul a vizitat arhivele ministerelor de Interne şi al Apărării şi a observat că, la comanda celor de la guvernare, numeroase materiale au fost nimicite la mijlocul anilor ’90. «Numai la noi există o asemenea atitudine faţă de trecut»,  — regretă autorul cărţii «Zile de eclipsă», dezvăluind că, de la ’90 încoace, a păstrat cu grijă arhiva personală: circa 20 de kilograme de acte scrise, imprimări video, audio, în special copii ale cadrelor filmate de colaboratorii MAI pe podul din Dubăsari.

Anume aceste acte au şi stat la baza investigaţiei. Pentru a înţelege cine a început războiul şi cine a tras foloase din el, cartea trebuie citită cu multă atenţie. Deşi mai multe documente scrise nu există, ordinele fiind date verbal, există martori, ale căror spuse sunt prezentate în acest volum. Generalul este un cronicar curajos al istoriei anilor ’90.

Până la el, despre războiul de pe Nistru au scris în special transnistrenii şi mass-media din Rusia. «Ar fi putut povesti multe Pavel Creangă, fost şef al statului-major pe lângă comandantul suprem, Mircea Snegur… Anume el îndeplinea ordinele şi coordona acţiunile tuturor structurilor de forţă în timpul războiului cu Rusia», — spune Ion Costaş. Acesta susţine, însă, că generalilor Creangă şi Dabija nu le conveneau aceste amintiri, deoarece anume ei i-au trimis pe soldaţii noştri la apărarea podului de peste Nistru, transportând armele separat. În consecinţă, gardiştii şi cazacii aciuaţi în Cetatea Tighina au tras direct în soldaţii noştri. După război, procuratura  intentase un dosar penal, dar cauza a fost clasată la ordinul superiorilor.

Ion Costaş a dezvăluit pentru prima dată tema trădării şi «forţei a treia» în războiul din 1992. Până la el, nimeni nu se încumeta să meargă mai departe de aluzii timide, netransparente. «Vorbesc deschis despre ceea ce gândesc şi prin ce am trecut personal, — spune generalul. — Nu am ce pierde, nu sunt angajat de forţele politice. Adevărul este mai presus de toate. Ca militar, pun pe prim-plan onoarea şi demnitatea. Aceste calităţi astăzi nu au căutare la majoritatea politicienilor».

Astăzi, ca şi la sfârşitul anilor ’80 — începutul anilor ’90, Moscova face totul pentru a menţine R. Moldova în sfera sa de influenţă, spune generalul Costaş. Doar această regiune servea drept cap de pod al expansiunii Imperiului rus în Balcani, începând cu sec. XVII. În anii ’20, după pacea de la Brest, bolşevicii ruşi, purtători ai doctrinei troţkiste a «revoluţiei mondiale», planificau să folosească RASS Moldovenească în calitate de cap de pod pentru cucerirea României, iar apoi a Bulgariei şi a Iugoslaviei. Într-o anumită măsură, actuala rmn autoproclamată este succesoarea RASSM, un mijloc de presiune politică asupra Occidentului. R. Moldova a ajuns jertfă a intrigilor internaţionale, a lipsei de experienţă şi a egoismului politicienilor moldoveni. Cât timp nu vom dezvălui adevărul, situaţia nu se va schimba. Dar cine este interesat ca oamenii să cunoască acest adevăr? Politicienii anilor ’90, care nu şi-au recunoscut vina pentru cele întâmplate, sunt influenţi şi astăzi, ei determinând vectorul dezvoltării R. Moldova.

Mă uimeşte cum au uitat toţi că anume Voronin a condus MAI în acele zile, când au fost bătuţi deputaţii parlamentului (1990), în timpul dezordinilor stradale. Ministrul nu a mişcat un deget pentru a face ordine în Chişinău. În această situaţie tulbure s-a produs ceea ce s-a produs.» Nimeni nu a dorit să-l ajute pe Costaş în cercetările sale, în afară de prietenii apropiaţi. Fondatorul poliţiei şi armatei moldoveneşti a dedicat această carte, editată din mijloace proprii, celor căzuţi pentru independenţa şi integritatea R. Moldova, celor care au supravieţuit şi păstrează amintirea despre lupta pentru integritatea statului. «Foarte mulţi îşi riscau vieţile, spune Costaş. Aş vrea să amintesc despre generalul Victor Gusleacov, care a apărat comisariatul de poliţie Bender, despre generalul Anton Gămurari, care sub o ploaie de gloanţe a venit în ajutorul poliţiştilor, despre colonelul Leonid Carasiov, care apăra podul pe care înaintau asupra noastră tancurile Armatei a 14-a. Aceşti oameni duc azi un trai modest, nu cer de la nimeni nimic, îi ajută pe cei care au supravieţuit războiului, pe văduvele celor căzuţi. Spre marele nostru regret şi ruşine, Patria i-a uitat pe mulţi, veteranii nu se bucură de atenţie şi grijă. În politică, evenimentele au continuat să se dezvolte conform planului trasat de Moscova, iar toţi acei care se împotriveau erau înlăturaţi.»

Ion Costaş, general de divizie în rezervă, ex-ministru de Interne, ex-ministru al Apărării (1990-1992)

— Este descendent dintr-o familie de deportaţi din satul Ţarigrad, raionul Drochia.

— Este absolvent al Şcolii superioare militare de aviaţie din Harkov, al Academiei forţelor militare aeriene «Iuri Gagarin» şi al Academiei Marelui Stat Major General al Armatei Sovietice.

— În 1967 şi-a început cariera militară ca pilot, ulterior devenind comandant de escadrilă de avioane tip IaK-28 RB (recunoaştere-bombardier). Din 1984 este comandant adjunct al Armatei a 14-a terestre pe problemele aviaţiei, iar doi ani mai târziu este numit în funcţia de preşedinte al CC al DOSAAF al RSSM.

— Deputat în primul Parlament al R. Moldova, preşedinte al comisiei permanente pentru securitate şi problemele militare.

— Din iunie 1990 – ministru al Afacerilor Interne, reformator al ministerului şi fondator al poliţiei R. Moldova.

— Din februarie 1992 – fondator şi primul ministru al Ministerului Apărării.