În sfârşit s-a întâmplat! În sfârşit au avut curajul şi au dat jos cea mai mare ruşine de pe obrazul Basarabiei - sârma ghimpată - ultima redută a comunismului sovietic din Europa. Toate bune şi frumoase, numai că nu ştiu cum se face dar prea puţini au auzit de asta! Când spun prea puţini mă refer şi la cei direct vizaţi - locatarii de o parte şi de alta a Prutului. Şi dacă de Acordul de mic trafic la frontieră localnicii din perimetrul celor 30-50 de kilometri de ambele părţi ale Prutului au mai auzit, apoi de înlăturarea sârmei prea puţin. Partea mare din „vină" înclin să cred că o poartă în primul rând presa. Şi dacă în mass-media de la Chişinău s-a mai vorbit pe ici-colo despre cum a luat premierul Vlad Filat din istorica sârmă acasă, apoi în cea de la Bucureşti subiectul a trecut practic neobservat. Nu s-a discutat, nu s-a dezbătut decât foarte puţin pe marginea acestei teme, pe drept cuvânt istorice, nu s-au grăbit jurnaliştii să fugă la frontieră şi să facă transmisii live, cum le place - nu şi, încă odată, nu. Aşadar, scurt pe doi - subiectul nu făcea audienţă, de unde şi lipsa de interes.

Despre cum ne ignorăm reciproc

Şi pentru că audienţa dictează practic regula, voi aduce aici un exemplu de pe vremea celui mai mare „moldovan al tuturor timpurilor" - Vladimir Voronin. Atunci când batea (trad. rusă - tătuca) făcea câte o declaraţie trăznet despre „imperialiştii şi faşciştii români", presa din România nu-şi dădea rând promovând pe toate canalele posibile şi imposibile aberaţiile voroniste. Când vine însă vorba de scoaterea sârmei ghimpate, intervine deja... audienţa. Aşadar, acum, când la Chişinău în sfârşit sunt nişte parteneri apţi de un dialog civilizat şi de o colaborare firească, iată că la Bucureşti „câinele de pază" al societăţii trece cu vederea asemenea subiecte cu adevărat importante.

De cealaltă parte a Prutului, în Republica Moldova, o bună parte a presei comite acelaşi păcat. Dezbaterea pe seama introducerii limbii române în constituţie pare să fie omisă de pe agenda mediatică de către importanţi reprezentanţi ai breslei. Fie că nu au curajul necesar să o pună în discuţii, fie că aşa a spus şeful sau... sau nu mai ştiu ce, dar ceva nu e bine. Şi dacă mass media nu îşi face datoria la acest capitol apoi, din păcate, nici politicienii de la Chişinău nu par a fi prea tranşanţi în deciziile ce ţin de acest subiect.

Marea lor greşeală este atunci când cred că cei din România nu observă ezitarea. O mare greşeală. Peste Prut, ezitările Chişinăului se văd mai bine decât se crede.

Ce bine se vede bârna din ochiul celuilalt

„Am fost zilele trecute pe la Sectorul 1 să ridic un certificat de căsătorie pentru un prieten... Şi mi s-au ofilit urechile când am auzit cum o funcţionară ţipa la o doamnă: Să mergeţi la voi la Moscova! De ce veniţi la noi în România?", scrie un vizitator pe blogul meu. Şi continuă: "Sincer, m-am simţit umilit". De cealaltă parte, un altul, din România, se pare, scrie: „Haideţi totuşi să nu exagerăm... Sunt nişte exceptii... În rest, aveţi idee câţi oameni nu ar trebui să primească cetăţenia română pentru că după ce o primesc încep să înjure autorităţile şi tot neamul românesc?! Eu personal am cunoscut destui cu cetăţenie care îşi înregistrează maşinile la Chişinău cu "K" (n.n. - de la rus. Kishinev) şi vorbesc numai în rusă".

Aşadar e un băţ cu două capete. Conchid însă că prin arătarea cu degetul unii înspre alţii mare treabă şi mari folose nu vor trage nici cei de pe malul drept, nici cei de pe cel stâng. Nu exclud că cele două exemple aduse de cititorii mei sunt cât se poate de reale, dar, înclin să cred că toate aceste discuţii nu vor duce la niciun fel de soluţii. Pe de altă parte, ezitările şi polemicile pe marginea unor teme atât de sensibile la Chişinău, precum cetăţenie română, limba română, unire şi românism, pornesc de sus, „de la cap". Adică politicienii de la Chişinău nici măcar astăzi nu pot fi fermi. Şi mă refer aici la exemplul cu introducerea noţiunii de "limbă română" în Constituţie.

Cine se teme de "limba română" în Constituţie?

Întrebarea firească şi pe care o aud tot mai des în România este "De ce dacă la Chişinău nu mai sunt comuniştii la putere, AIE nu au curajul să pună odată şi odată limba română în Constituţie? Vreţi cetăţenie, dar şi moldoveni vreţi să rămâneţi! Nu se poate! Dacă vorbiţi „moldoveneşte", de ce nu vă mulţumiţi cu „cetăţenia moldovenească"?" Întrebare şi nemulţumire logică şi firească... la Bucureşti. Nu însă şi la Chişinău, se pare. Anul 2010 nu mai este 1990 când etnicii ruşi învăţau pe un cap limba română simţind că vremurile se schimbă. Acum frâiele sunt slobode, interesul etnicilor ruşi a scăzut vizibil, iar limba română rămâne „poreclită" pe mai departe în Articolul 13 din Constituţie „limbă moldovenească cu grafie latină" (aşa a fost botezată în Constituţia agrariană din 1994). În plus, după 2001, despre limba română la Chişinău s-a vorbit tot mai puţin. Ba mai mult, s-a încercat, pe toate căile posibile, implementarea noţiunii de „limbă moldovenească" în mentalul colectiv. În paralel, limba rusă a revenit la „modă", chiar „cool", şi iar a început să stea în capul mesei. Aici trebuie să mulţumim în primul rând tovarăşului Voronin & co(muniştilor).

Aşadar, avem o dilemă: cetâţenia română versus limba română în Constituţie. Ce alegem? Se ştie bine că varza şi capra se împacă până la o vreme, adică până se întâlnesc. Aşa e şi cu această problemă.

Astăzi, după 20 de ani de aşa - zisă independenţă, se pare că ne dăm seama că la Chişinău este nevoie, cum spunea un lingvist american, de un self esteam lingvistic şi de o schimbare. Dar, unde e curajul să producem această schimbare? Cine, de fapt se teme de înlocuirea corectă a "limbii moldoveneşti" în cea de limbă română în Constituţie? Cum să asistăm la o nouă redresare dacă ea nu vine nici din rândurile politicienilor şi nici a mass-media? Să mai aşteptăm un nou 7 aprilie? Nu este, totuşi, prea multă ezitare?

Am scris de mai multe ori despre paradoxurile lingvistice şi identitare din R. Moldova şi constat că în ultima perioadă chestiunile aceasta au ajuns o adevărată dilemă nu doar pentru politicieni şi jurnalişti,  ci şi pentru oamenii de rand. Am ajuns să nu mai ştim cine suntem şi ce vrem! Este evident că politica antiromânească dusă de comunişti, cu precădere în ultimii ani, dar mai ales aversiunea lor faţă de expresia "limba română" a generat un haos şi o confuzie totală în rândurile populaţie. În acest context, de ce AIE perpetuiază aceasă mare minciună? De ce să ne temem de schimbare? Corectarea enormităţii din Constituţie nu ar fi oare „un semn de schimbare" în spiritul şi în memoria celor care au ieşit în stradă şi au protestat la 7 aprilie 2009? Ei nu au nevoie numai de monumente, ci şi de menţinerea vie a spiritului lor!

În loc de concluzie

Eram la o instituţie din Chişinău. Un cetăţean, de undeva de prin sudul republicii, la plata facturii întreabă: "Să completez foaia în română sau moldovenească ori cum se mai numeşte, sau în rusă, cum e mai bine?"

Aşadar, cred că oricât de mult s-ar strădui unii la Chişinău să înlăture din mentalul cetăţenilor R. Moldova noţiunea de limbă română, introducând-o pe cea moldovenească, sau cum spun unii mai "echidistanţi" - limbă de stat - nu au anse de reuşită. Ei pot substitui cel mult formal şi juridic această noţiune, nu însă şi mental.

Pentru băştinaşul de la noi, pentru omul simplu, de pe stradă, chiar şi atunci când o numeşte „limba moldovenească", limba pe care o vorbeşte şi în care scrie rămâne aceeaşi limbă română din '90, pe care a cerut-o cu lacrimi în ochi şi în genunchi, în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Asta trebuie să spună politicienii şi de asta trebuie să îi convingă pe cei neconvinşi! Dar politicienii şi unii liderii de opinie influenţi nu se prea înghesuiesc toţi să vorbească despre limbă română...

Referendumul este şi o şansă să scăpăm „de boala dublurilor" cum o numea reputatul junalist Constantin Tănase când spunea că „se pare că suferim de o boală grea - cea de a nu fi în rând cu lumea normală: avem două limbi materne, două mitropolii, două uniuni ale scriitorilor, două Crăciunuri ş.a.m.d."

Şi să ne decidem odată şi odată ce vrem. Stau şi eu şi mă întreb, la fel ca şi interlocutorul meu de mai sus: "Într-adevăr, dacă vrem pe mai departe să vorbim „moldoveneşte", atunci de ce nu ne mulţumim cu „cetăţenia moldovenească"?"