Românii din străinătate, victimele politicii externe făcute în genunchi Fraţii din diaspora, obligaţi să supravieţuiască din resturi şi pomeni, în timp ce minorităţile din România se bucură de milioane de euro. de Carmen Plesa

Anchetaţi, terorizaţi, lăsaţi fără şcoli şi fără biserici… Acesta este tratamentul de care se bucură românii aflaţi la graniţele ţării din partea sta­telor în care trăiesc. Iar cel care vine să pună bomboana pe colivă este chiar statul român, care are grijă să ofe­re bugete generoase minorităţilor de pe teritoriul României, iar pe ro­mâ­nii din afara graniţelor îi lasă să se descurce din resturi şi pomeni.

20 de milioane de euro vor merge în acest an, de la buget, către mi­no­ri­tă­ţile din România, adică pentru 2,5 mi­li­­oane de persoane. Şi asta fără să pu­nem la socoteală fondurile alocate pentru învăţământul în limba ma­ter­nă. În acelaşi timp, statul român a pre­gătit pentru românii care trăiesc în afara graniţelor un buget de 1 mili­on de euro, care va mai fi probabil ciuntit din motive de criză.

“Există o diferenţă flagrantă. Dacă pentru cele 2,5 milioane de persoane aparţinând unor minorităţi de pe teri­to­riul României se alocă 20 milioane de euro numai anul acest, an de criză, pentru cele 10 milioane de români care trăiesc în afara frontierelor e alocat 1 milion de euro”, a atras atenţia Eu­­gen Popescu, preşedintele Fun­da­ţiei Naţionale a Românilor de Pretutindeni.

O emigraţie care trimite constant bani în România, dar nu primeşte mai nimic la schimb. Chiar dacă a ară­tat că poate avea un vot decisiv la alegeri.

La cea de-a X-a ediţie a Universi­tă­ţii de vară de la Izvorul Mureşului, or­ga­nizată de Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni şi Centrul European de Studii Covasna-Har­ghita, românii din Serbia, Bulgaria, Ucraina sau Ungaria au venit să expună problemele la care nu gă­sesc rezolvare sau sprijin din partea ţării-mamă. Şi care par să nu se fi schimbat de câteva zeci de ani.

Pentru românii din Ucraina, pre­si­unea de asimilare este la fel de pu­ternică precum pe timpul lui Sta­lin. Autorităţile de la Kiev încearcă prin toate mijloacele să închidă şcoli şi fac presiuni asupra părinţilor ro­mâni să-şi retragă copiii din clase, s-au plâns reprezentanţii românilor care trăiesc în această ţară. Anul trecut n-au primit nici un ban de la sta­tul român. Şi bursele oferite etnicilor români pentru a studia în ţara-mamă s-au diminuat. “Statul român nu are forţa necesară să negocieze re­cu­noaş­te­rea diplomelor oferite de instituţiile de învăţământ din România etnicilor ro­mâni din Ucraina. Diplomaţia ro­mâ­nă, în general, e o diplomaţie a com­promisului, şi nu una care ur­mă­reş­te o victorie vizavi de cei cu care ne­go­ciază. E grav pentru aceste co­mu­nităţi româneşti. Poate pentru alte pro­bleme compromisurile sunt bune, dar aici, în zona aceasta, lucrurile sunt grave, pentru că e vorba despre ro­mâni şi fiecare compromis pe care-l faci cu partea ucraineană, sârbă sau bul­gară duce automat la asimilarea ro­mâ­nilor”, a subliniat Eugen Po­pescu.

În Valea Timocului, românii sunt an­chetaţi pentru că sunt… români. Nu au clase de limba română şi se lup­tă pentru a-şi putea ţine slujbele în lim­ba maternă.

“Pe deasupra, conştiinţa na­ţi­o­nală a românilor de acolo este la pă­mânt. În localităţile de români, oa­me­nii nu ştiu cine e Mihai Eminescu, Mihai Viteazul sau Nicolae Bălcescu. Nu ştiu, pentru că la şcoală învaţă doar istoria sârbilor”, explică Predrag Balasevic, preşedinte al Partidului Democrat al Românilor din Serbia, şi viceprimar, timp de doi ani, al ora­şului Bor. Anul trecut, reprezen­tan­ţii românilor au strâns din 13 sate semnături pentru introducerea limbii române în şcoli. Cu puţin timp înainte de începerea anului şcolar, Ministerul Învăţământului din Serbia i-a anunţat că documentele s-au pierdut. Românii le-au refăcut, însă a fost prea târziu: anul şcolar deja începuse. Potrivit lui Predrag Balasevic, peste 90% din etnicii români nu ştiu să scrie şi să citească în limba română.

Circa 300.000 de români trăiesc în Serbia, iar susţinerea financiară din partea statului sârb s-a ridicat anul trecut pentru această comunitate la 60.000 de euro. Statul român a fost şi mai “darnic” cu ei, aşa că anul acesta vor primi 30.000 de euro de la Bucureşti. Pentru cei 22.000 de etnici sârbi din România, statul român a alocat de la buget 700.000 de euro în acest an.

Şi asta în timp ce, în urmă cu câ­te­va luni, 300 de români au fost an­chetaţi la Petrovăţ de Poliţia sârbă pentru că s-au declarat… români. “Le-au spus: voi ştiţi în ce stat trăiţi? Aici sunteţi în Serbia”, şi-a amintit Dragan Demic prin ce au trecut ro­mânii din localitatea sa, pe care au­to­ri­tăţile sârbe i-au acuzat că sunt se­pa­ra­tişti şi că vor să unească Timocul cu România.

Selecţia pentru bursele acordate de statul român pentru românii din Ser­bia se face incorect, susţin re­pre­zen­tan­ţii Partidului Democrat al Românilor. “De strângerea dosarelor se ocupă organizaţii din Timoc, care în timpul anului nu au nici o activitate, dar când vine vorba despre în­s­cri­e­rea studenţilor iau taxe de la pă­rinţi şi copii şi sunt interesaţi doar să pro­fite. Din cauza asta, de multe ori plea­că să studieze în România copii care nu merită”, a explicat Predrag Ba­lasevic. Acesta a mai adăugat că ma­joritatea studenţilor aleg să mear­gă la facultăţi de medicină, pe când co­mu­nitatea are nevoie de profesori de limba română şi de istorie, de so­ci­o­­logi şi jurnalişti. “Nu suntem o comunitate de bolnavi, să avem ne­voie de atâţia medici. Statul român arun­că banii degeaba şi nu se alege cu ni­mic”, a concluzionat Zavişa Jurj, de la Asociaţia românească Ariadna e filum.

În Ungaria trăiesc aproximativ 10.000 de români, din care 8.000 mai vorbesc încă limba maternă.

“La începutul secolului trecut erau circa 100.000 de români greco-ca­tolici în Ungaria, care au fost asimi­laţi printr-un artificiu extrem de in­te­re­sant: transformarea bisericii greco-ca­tolice în biserică greco-catolică ma­ghiară, şi tot învăţământul în lim­ba română care era în subordinea bi­se­ri­cii a trecut în limba maghiară. În 20 de ani au fost asimilaţi”, a explicat Eu­gen Popescu, care a arătat că fon­du­rile de care beneficiază comunita­tea românească din partea statului un­gar sunt foarte mici. “Nici măcar pr­o­porţional vorbind sumele alocate de statul maghiar nu s-ar putea apro­pia de cele date de statul român mi­no­ri­tăţii maghiare din România”, a mai adăugat preşedintele Fundaţiei Na­ţi­o­nale pentru Românii de Pretu­tin­deni. Comunitatea maghiară din Ro­mânia se bucură de un buget de 4 mi­lioane de euro din partea statului ro­mân, sumă în care nu intră şi chel­tu­­ielile pentru învăţământul în limba ma­ternă. Mai mult decât atât, comu­ni­tatea maghiară se bucură şi de importante fonduri din bugetele lo­cale, în judeţe precum Covasna şi Harghita, dar şi de un sprijin financiar con­sis­tent din partea Ungariei.

În Bulgaria trăiesc peste 300.000 de români. Neoficial. Pentru că oficial nu există. Şi asta pentru că sta­tul bulgar nu recunoaşte nici o minoritate de pe teritoriul său. Aşa că ro­mâ­nii primesc exact zero euro pentru comunitate de la Guvernul bulgar. În schimb, cei 8.000 de etnici bulgari din România au primit anul trecut de la statul nostru aproape 600.000 de euro. O sumă la care Ivo Gheor­ghiev, reprezentantul românilor din Bulgaria, nici nu visează. El speră ca statul român să-i acorde măcar 17.000 de euro pentru a susţine cele 17 clase particulare de limba română, pe care le-a înfiinţat în localităţile cu po­pulaţie de etnie română. Adică mai pu­ţin de 1.000 de euro pentru fiecare cla­să, pe an, bani în care intră salariile profesorilor şi chiriile pentru spa­ţi­i­le în care se desfăşoară orele. “E un blestem pe capul acestui neam mare, care are parcă harul să-şi uite toc­mai neamul”, spune Ivo Gheor­ghiev, amintind de toate presiunile care îi fac pe românii din Bulgaria să-şi uite etnia sau să se ruşineze de ea, pentru că deseori sunt confundaţi cu ţiganii. Ivo Gheorghiev a mai reuşit să înfiinţeze o bibliotecă românească cu peste 25.000 de volu­me. Biblioteca se află la Vidin, iar chiria pentru spaţiu se ridică la 150 de euro. Adică ju­mă­tate din salariul lui Gheorghiev, care lucrează ca medic pe ambulanţă şi spune că nu-şi mai permite să susţină biblioteca.

Abia plecat de la Universitatea de vară de la Izvorul Mureşului, Ivo Gheorghiev a aflat că o parte din profesorii care au predat cursurile de limba română au fost intimidaţi zilele acestea de Poliţia bulgară, tocmai pentru a renunţa la activitatea lor.

Vestea bună din Bulgaria e că ro­mânii îşi pot face slujbele particulare în limba română (nunţi, botezuri, în­mor­mântări). Însă doar atât.

“Noi rămânem tributari unei politici externe de pe timpul lui Ceauşescu. Aceea a neamestecului în treburile interne. Ceauşescu a eli­mi­nat el însuşi comunităţile ro­mâ­neşti din atenţia României. Aceste co­mu­nităţi româneşti au fost rupte de trupul neamului şi al ţării. Acum, politica externă ar trebui să re­vină la cea dinainte de 1940, atunci când aveam 117 şcoli numai în Balcani, când aveam biserici. Dar noi avem o politică externă care nu face decât să stea în genunchi, fără demnitate”, a concluzionat Eugen Popescu.