Chişinăul revăzut la distanţă de 10 ani e ceva mai întunecat, ceva mai punctat de gropi şi mult mai comercial. Dimensiunea în plus e culoarea măruntă a chioşcurilor şi apariţiile stridente ale mall-urilor. Dimensiunea fixă e amprenta sovietică, întărită de arhipelaguri de blocuri mai triste şi mai sufocante decît varianta bucureşteană. De fapt, la prima privire, Chişinăul aduce mult cu Bucureştiul anilor 1990-1992. Dar numai la prima privire.

Există aproape peste tot în Chişinău, ceva diferit, o notă în plus de dezolare istorică pe care oraşele care se înşiră la vest de Prut nu o au sau nu o mai au. E vorba de arestul sever al timpului. Astfel, părţile vechi ale oraşului sînt prinse într-un secol XIX care n-a mai apucat să se dezvolte, ba mai mult a fost lăsat să decadă pînă la mutilare. Cartiere de case joase, odinioară bine aşezate, au acum o vecinătate intimă cu ruina.

Oamenii continuă în mod ciudat tabloul unei boli istorice neobişnuite şi adînci. Mulţi sînt reduşi la siluete întunecate de griji. Puţină lume rîde sau discută cu degajare aprinsă. Femeile sînt neobişnuit de frumoase. Şi vizibile. Într-adevăr, poveştile despre explozia de calitate feminină a Moldovei, şi a Chişinăului în special, nu exagerează. Numai că multe, poate cele mai multe, femei de frumuseţe vizibilă răspund pustietăţii urbane cu un reflex de protest aproape insuportabil. Tocurile îndrăzneţe pînă la grotesc, machiajul masiv şi hainele strînse frenetic pe corp ar trece în altă parte drept exhibiţionism. La Chişinău, trebuie înţeles că acest spasm feminin e efectul asfixiei, într-un oraş care nu se deschide pentru că e blocat de rutină, trecut şi sărăcie.

Cealaltă mare mirare pe care o ridică oraşul e amestecul de imperial şi provincial. Măreţia îndoielnică adusă de structurile ruse e prezentă într-o manieră care reţine mai mult golul. Formele şi dimensiunile arhitecturii comuniste se amestecă impur cu mărunţişul vetust al unei provincii neglijate cum numai stăpînul sovietic ştia să neglijeze.

Ştefanologia kitsch a statuilor voevodale din parcuri şi instituţii adaugă un vaiet nepriceput acolo unde era de aşteptat o formă de rezistenţă culturală mult mai zveltă şi aerisită. Disciplina sovietică e încă prezentă dar amestecul ei cu virtutea moldovenească a bunei cuvinţe produce o stare care se mişcă între supunere şi bun simţ. Oamenii îşi ştiu locul dar tocmai pentru că îl ştiu atît de bine se pricep să fie resemnaţi cu tact. Ultimul lucru de spus despre Chişinău, vine la plecare, odată cu întrebarea: va fi mereu la fel?