Coaliţia de guvernare,  Alianţa pentru Integrare Europeană, a împlinit ieri un an. Ea s-a născut în rezultatul unui travaliu electoral fără precedent, ca replică adusă de populaţie unui regim politic vetust şi, după cum s-a constatat şi se constată, pus pe crime şi pe tâlhării.

Performanţele Alianţei sunt evidente, incontestabile şi relevante. Alianţa a preluat conducerea statului în momentul când acesta se afla pe buza prăpastiei. În eventualitatea pierderii puterii, comuniştii au avut grijă să monteze din timp sub succesorii săi nedoriţi bombe cu efect întârziat, cea mai straşnică dintre ele fiind cea, care trebuia să declanşeze insolvabilitatea statului în condiţiile un grav deficit bugetar. Alianţa a evitat colapsul în ultimul moment şi asta s-a datorat în primul rând susţinerii internaţionale, şi politice, şi economice.

A fost bonusul oferit de Uniunea Europeană şi de Statele Unite ale Americii noii guvernări pentru capacitatea ei de a construi, pe bază de compromis, un arc al puterii constituit din piese politice aparent insurmontabile, şi aici mă refer în primul rând la PL şi PD. Aceasta a cimentat Alianţa, transformând-o cu timpul în beton. Ca să fim obiectivi până la capăt, trebuie să spunem, că betonul Alianţei a fost întărit nu numai de sprijinul Occidentului, ci şi de Partidul Comuniştilor. Or, acesta a demonstrat în timpul guvernării lui de opt ani, dar şi în perioada de după 29 iulie 2009, că este nu numai o forţă retardată, dar şi una deosebit de periculoasă pentru viaţa cetăţenilor Republicii Moldova şi pentru securitatea în respectiva regiune a Europei.

În acest sens, disensiunile din interiorul Alianţei, apărute inerent pe parcursul guvernării, au putut fi depăşite şi datorită opiniei general acceptate, că orice alianţă cu partidul comuniştilor este o sinucidere politică şi un act de trădare a interesului naţional. Pe asta s-a ţinut Alianţa aproape douăsprezece luni: pe susţinerea Occidentului şi pe oroarea faţă de comunişti. Acum lucrurile se schimbă.

Proximitatea toamnei electorale provoacă disfuncţionalităţi în sistemele de imunitate ale Alianţei. Problemele apar tocmai în momentul când de la guvernare se cere o vigilenţă maximă şi un impecabil spirit de organizare. Or, în timp ce pericolul revenirii comuniştilor nu a trecut definitiv, când Occidentul a intrat formal în expectativă, iar Rusia a pornit un adevărat război economic, mediatic şi diplomatic împotriva Republicii Moldova, unele dintre partidele componente se agită, se precipită nervoc, se grăbesc să rupă cu aviditate din postata partenerilor de Alianţă. Şi, o fac întro manieră posesivă, plină de aroganţă, de îngâmfare, de merit exclusiv pentru tot ce a realizat Alianţa. Sunt tocmai cei care anul trecut vorbeau cu emfază despre necesitatea readucerii moralităţii în politică. Ticuri cunoscute.  Cunoscut este şi tărâmul spre care duce această spirală. Dacă cineva vrea să meargă pe ea în ruptul capului, ajunge să îşi frângă gâtul. Electoratul nostru a demonstrat nu o dată că nu suportă prea mult politicienii aroganţi şi lacomi.

Cu totul intempestivă, neavenită este şi lupta partidelor pentru preşedinţia statului. Uitând de obiectivele extrem de importante ale unui referendum constituţional care să fie aprobat de o majoritate convingătoare a celor cu drept de vot, ele au deschis un front fratricid pe tema dreptului de a avea un candidat propriu în alegerile prezidenţiale. De parcă există pericolul ca cineva se pregăteşte să le îngrădească acest drept.

De remarcat, că toate discuţiile sunt purtate în jurul a două nume: Vlad Filat şi Marian Lupu, ca potenţiali concurenţi şi cu cele mai mari şanse candidaţi la postul de preşedinte. Intenţionat sau dintro scăpare, ceea ce este mai puţin probabil, promotorii acestor dezbateri publice se fac a uita de candidatura lui Mihai Ghimpu, actualul executor al interimatului prezidenţial. De ce se întâmplă aceasta? - mă întreb. Oare ce ne împiedică să vedem că toate iniţiativele lui Mihai Ghimpu, fie pe domeniul legislativ, fie pe domeniul politic, aprins disputate precum au fost, au imprimat statului demnitate, verticalitate şi vigoare, că aceste iniţiative, împreună cu cele ale Guvernului, au propulsat Republica Moldova pe o orbită europeană din ce în ce mai stabilă?

În lumea în care trăim şi în Europa în care tindem să ne integrăm, deciziile politice, curajoase şi asumate, stau la baza reformelor fundamentale. Ele descătuşează minţile, dau sens libertăţii şi deschid calea dezvoltării economice. Numai că pentru a lua decizii politice este nevoie de caracter. Iar Ghimpu a demonstrat că are caracter. Cu asemenea oameni devotaţi interesului naţional, Republica Moldova are, în sfărşit, şanse reale să se rupă de trecut. Rusia a înţeles asta şi  încearcă, disperat, prin toate pârghiile diplomatico-propagandistice pe care le are să îl sechestreze pe Mihai Ghimpu în ţarcul personajelor politice neserioase, ilare şi scandaloase, aşa cum a procedat cu Iuşcenko, cu Saakaşvili, cu Lech Kacinski, cât acesta era în viaţă.

Nu credem să îi reuşească. Republica Moldova este alta şi faţă de cea din anul trecut, atunci când Rusia, în două rânduri l-a susţinut deschis pe Voronin şi a pierdut. Iar tăcerea lui Mihai Ghimpu vis-avis de disputele pe marginea prezidenţiabilelor din toamnă s-ar putea să îi aducă până la urmă cele mai multe dividente. Cel puţin pentru faptul că a fost atent, a cruţat publicul de hârjoneli inutile şi, cel mai important, nu a luat un start fals.