1859, primul test reuşit al democraţiei româneşti

adăugat 25 ianuarie 2008, 23:12, la Opinii / Editoriale

Unirea Moldovei cu Ţara Românească, din 1859, în urma alegerii moldoveanului Alexandru Ioan Cuza pe ambele tronuri de la Iaşi şi Bucureşti, a constituit triumful firesc al eforturilor mai multor generaţii de români din cele două principate. Maniera în care s-a realizat unirea politică a românilor moldoveni şi românilor munteni constituise o premieră absolută pentru secolul XIX, numit "secolul naţionalităţilor". Cam în aceeaşi perioadă istorică şi-au desăvârşit unitatea naţională şi politică alte două popoare de pe continentul european - cel german şi cel italian. În procesul realizării acestui deziderat major, italienii şi germanii au fost nevoiţi să recurgă la un arsenal întreg de mijloace, inclusiv şi a celor violente. Prusia lui Bismarck şi Regatul Sardiniei lui Cavour - două entităţi statale care au avut rolul de protagoniste ale înfăptuirii unităţii politice germane şi a celei italiene, au purtat războaie nu doar cu forţele din exterior, ostile atingerii scopurilor măreţe ale acestor popoare, ci şi cu unele entităţi statale germane şi italiene care se opuneau vehement constituirii statelor unitare puternice - Germania şi Italia. În consecinţă, pe altarul celor două naţiuni au fost aduse zeci de mii de victime, acestea fiind nevoite să plătească tribut greu de sânge pentru înfăptuirea unităţii lor politice. Moldovenii şi muntenii au constituit o excepţie fericită a "secolului naţionalităţilor", realizând o primă etapă a procesului de unificare politică românească - numită "Unirea cea mică", fără a recurge la metode violente şi fără a suporta pierderi umane de dragul atingerii acestui scop. Acest fapt constituie o dovadă elocventă că dorinţa înfăptuirii dezideratului major românesc - constituirea unui singur stat al tuturor românilor - era împărtăşit de majoritatea absolută a poporului român şi reflecta o aspiraţie quasiunanimă a locuitorilor celor două principate - Moldova şi Ţara Românească. Un alt element important al fenomenului românesc l-a constituit efectuarea unui plebiscit indirect al moldovenilor şi muntenilor din cele două principate, realizat din iniţiativa marilor puteri, prin intermediul convocării în cele două capitale - Iaşi şi Bucureşti - a două Adunări reprezentative, formate din delegaţi ai tuturor categoriilor sociale, care, aproape în unanimitate, s-au pronunţat în favoarea Unirii celor două Principate Române. În ciuda acestor diferenţe esenţiale dintre procesele unificatoare ale popoarelor german şi italian şi cel al poporului român (care îl avantajează pe ultimul), în mediul naţiunilor germane şi italiene nu s-au prea găsit detractori şi contestatari ai modului în care s-a realizat unitatea lor politică şi ai caracterului legitim al acestor două naţiuni europene. Nu putem afirma acelaşi lucru şi cu referire la noi. De dragul unor interese politicianiste şi de grup, în ultimii câţiva ani, exponenţii acestora în Republica Moldova şi-au făcut o meserie din denigrarea şi defăimarea actului măreţ al Unirii de la 1859. Apogeul acestei campanii dezgustătoare îl constituie teza de doctor în istorie a lui Victor Stepaniuc, unul din ideologii Partidului Comuniştilor, care atacă, într-o manieră nepermisă şi pe departe academică, Unirea Principatelor Române de la 1859, defăimând şi distorsionând evenimentele importante ale acestei epoci. În acelaşi timp, dânsul ridică în slăvi actul ilegal şi abuziv adoptat în cadrul sesiunii a VIII-a a Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940 al încorporării cu de-a sila, fără o consultare prealabilă a populaţiei, a ceea ce a mai rămas din Basarabia amputată de părţi importante din teritoriul său - cea mai mare parte a judeţului Hotin (la nord) şi judeţele Cetatea Albă şi Ismail (la sud). O asemenea abordare nu numai că nu cadrează cu adevărul istoric, ci nici cu bunul-simţ şi n-are nimic comun cu ştiinţa istorică, făcând parte, mai degrabă, din arsenalul mijloacelor de propagandă ideologică a partidului de guvernământ. Fără Unirea Moldovei cu Ţara Românească la 1859, n-ar fi fost posibilă nici desăvârşirea unităţii politice a neamului românesc, la 1918, iar fără aceste două evenimente epocale ar fi fost, practic, imposibilă dăinuirea noastră, a românilor moldoveni din stânga Prutului, şi proclamarea independenţei celui de-al doilea stat românesc, la 27 august 1991. Perpetuarea şi consolidarea principalei entităţi statale a neamului românesc - România, a fost salvatoare pentru românii din teritoriile înstrăinate, aflate sub ocupaţii străine. Pentru această categorie de români statul român independent a constituit un centru de gravitate, un exemplu demn de urmat, o sursă dătătoare de energii şi vigoare, un sprijin considerabil în lupta de supravieţuire şi emancipare naţională. Anume în aceasta şi rezidă măreţia Actului de la 24 ianuarie 1859, înfăptuit de înaintaşii noştri moldoveni şi munteni, care prin faptele lor şi-au asigurat un loc sacru în Panteonul Neamului. Doar cei orbiţi de patimi egoiste şi politicianiste nu vor să accepte acest adevăr istoric incontestabil. În istoria milenară a poporului român, perioada când un grup minuscul din cadrul său, constituit pe principii politicianiste, îşi contestă propria identitate naţională de dragul unor interese egoiste, de grup, va fi interpretat doar ca un accident regretabil, ca un scurt episod care n-a fost în stare să pericliteze evoluţia firească a lucrurilor în spaţiul dăinuirii milenare a neamului românesc.

Autor: Ion VARTA, doctor în istorie
Sursa: www.flux.md