Cum arhimandritul Arsenie Papacioc a trecut în eternitate, nu mă sfiesc să recunosc azi că adesea am fost nedrept cu el. I-am ascultat învăţăturile, rareori însă am avut puterea să le pun în aplicare. L-am crezut, dar nu întotdeauna am avut curajul să-l urmez. L-am iubit, de puţine ori însă am izbutit să fac dovada dragostei creştine prin fapte vrednice.

Război prin cuvânt

Pare dificil să ţii pasul cu părintele Arsenie Papacioc. Pentru că nu este deloc uşor să ţii pasul cu un soldat. Darămite cu un combatant al Domnului! Cu oşteanul lui Iisus Hristos într-o lume în care neadevărul şi răul se lăţesc până peste margini!

După cum zicea Î.P.S. Teofan la înmormântarea celui care a fost prin excelenţă duhovnicul neamului românesc, oricine intra vreodată în chilia părintelui scăpa de imensa povară a cotidianului perisabil, iar sufletul îi zbura descătuşat şi uşurat. Mulţi au fost cei care au salutat şi au aprobat cu elan războiul prin cuvânt, purtat de celebrul călugăr de la Mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol. Puţini însă s-au dovedit a fi cei care au putut să se înroleze efectiv în Oastea Domnului pentru a pleda cauza dreptei credinţe.

Cu un deceniu şi jumătate de detenţie în puşcăriile comuniste, cu mulţi ani de pustie prin pădure şi zăpadă alături de părintele Cleopa, până la capătul lumesc al celor 96 de ani pe care i i-a dat Domnul să-i parcurgă în partea vieţii sale pe Pământ, Arsenie Papacioc a fost un luptător temerar pentru Adevăr. Un războinic al Credinţei. Un eliberator al spiritelor rătăcite în laicitate. Un apărător al valorilor ortodoxe, vorba patriarhului Daniel, în vremuri grele pentru Biserică şi Neamul românesc.

Sânge de român

„Avem sânge de român şi sângele acesta niciodată nu se diluează, din contra, se îngroaşă. O mare durere am avut toţi – spunea părintele arhimandrit la o impresionantă întâlnire cu un grup de tineri pelerini din Republica Moldova – dorul de Basarabia. Şi nu ne piere deloc dorul ăsta şi părerea de rău. Suntem acum împreună, să ne ajute Maica Domnului! Este timp de unire, este timp de mântuire.”

Fraţii adevăraţi nu au uitat şi nu s-au dezis niciodată de pământul românesc din stânga Prutului, ocupat de URSS. „Eu personal, mărturisea Arsenie Papacioc, am fost interogat de mulţi şi le-am zis: „Vreau Basarabia şi lăsaţi-mă în pace!”.

Acum este important să nu pierdem timpul. Să nu lăsăm lucrurile la voia întâmplării. „ Să învăţăm a muri şi a învia în fiecare zi”, îndemna părintele arhimandrit. Şi explica: nu-i nimic mai scump decât timpul care ni l-a dat Dumnezeu. Preţuieşte clipa! Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi. Ar putea fi prea târziu. Uneori dimineaţa nu mai vine şi rişti să nu-ţi mai duci crucea până la capăt.

Moartea nu-ţi vine să-i faci o cafea

„Pentru că moartea nu-ţi vine să-i faci o cafea”, avertiza Arsenie Papacioc. „Vine să te ia.” În pofida multiplelor încercări prin care a trecut, monahul de la Techirghiol a trăit eroic, deoarece a ştiut că plecarea din această lume are sens. A alunecat în legătura neagră a Pământului, pentru a se înălţa şi a atinge chipul Domnului.

Ceea ce rămâne însă este arma Adevărului pe care ne-o lasă. Una atipică şi de aceea foarte sofisticată. Capabilă să înfrunte provocările modernităţii. Despuiată de formalismul vetust, această armă spirituală câştigă enorm în eficacitate şi forţă de convingere.

„Omul nu trebuie să fie tipicar”, credea Arsenie Papacioc. În credinţa creştină nu trebuie să fii sclavul clişeelor. Nu e neapărat nevoie să etalezi odăjdiile ancestrale ca să descoperi Calea, Adevărul şi Viaţa. „Pentru că şi o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. Şi o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă”.

Tăcere, vă rog!