![[o]](/v2_files/img/icons/clock.png){kind=icon}
Comentarii (0)
Tipăreşte
Sus
Este sau nu preşedintele Voronin un mediator între puterile statului?
adăugat 06 martie 2008, 09:09, la Opinii / Editoriale
Persoana Preşedintelui este în permanenţă în centrul atenţiei publice în orice societate. În Republica Moldova, însă, în funcţie de cine ocupă această funcţie, se discută foarte intens şi rolul instituţiei preşedintelui în stat. Astfel, în perioada preşedintelui Lucinschi, a fost speculată şi chiar s-a încercat majorarea atribuţiilor prezidenţiale, în timp ce acum, activitatea preşedintelui Voronin invocă actualitatea rolului echidistant al instituţiei prezidenţiale în relaţiile sale cu alte instituţii publice.
În prezent, majoritatea dezbaterilor privind locul Preşedintelui în distribuţia puterilor în stat se axează în jurul principiului că şeful statutului trebuie să fie o persoană apolitică, echidistantă, un mediator între puteri. Frustrarea privind aceste norme este şi mai mare în urma experienţei mandatului preşedintelui Voronin, care a transformat funcţia şefului statului într-o anexa exclusivă a intereselor partidului pe care îl reprezintă şi aceasta în pofida faptului că a fost ales şi de reprezentanţi ai altor partide politice.
Mediator - realitate sau utopie?
Problema laturii mediatoare a funcţiei prezidenţiale, este, însă, una complexă şi ţine mai mult de forma regimului de guvernământ şi de distribuirea atribuţiile între instituţiile centrale ale statului, decât de dorinţa expresă a clasei politice şi a cetăţenilor de a avea un preşedinte echidistant. Iar întrebarea corect pusă în această situaţie este nu dacă preşedintele trebuie, ci dacă poate fi un mediator şi în ce cazuri.
Exemplele republicilor prezidenţiale, precum ar fi SUA şi Rusia, unde responsabilitatea puterii executive cade nemijlocit în competenţa preşedintelui, oferă un astfel de mecanism de distribuire a atribuţiilor care în principiu exclude rolul mediator al preşedintelui în raport cu celelalte puteri. Un mediator este acea persoană care mijloceşte o înţelegere între alte două persoane. Astfel, o persoană nu poate fi mediator atunci când este parte implicată, iar în cazul nostru atunci când este parte a unei puteri şi cu atât mai mult când este chiar şeful acestei puteri. Preşedintele, în cadrul regimurilor prezidenţiale, este în relaţia cu puterea legislativa exponentul puterii executive, iar aceasta de la sine exclude posibilitatea unui rolul mediator al preşedintelui în această relaţie.
Aceeaşi situaţie de conflict între esenţa principiului medierii şi atribuţiile Preşedintelui se manifestă şi în cazul republicilor semi-prezidenţiale. În ţări cu astfel de regimuri de guvernare, preşedintele, deşi nu concentrează exclusiv puterea executivă în propriile mâni, are totuşi atribuţii semnificative specifice puterii executive. În cazul dat, puterea executivă este bicefală, iar atribuţiile ei fiind partajate între Guvern şi Preşedinte. Prin urmare, Preşedintele fiind parte a puterii executive, iarăşi, este în imposibilitatea de a fi un mediator echidistant. Necesitatea de a fi un mediator între puteri în interesul cetăţenilor intră în contradicţie cu realitatea atribuţiilor executive ale preşedintelui, care plasează funcţia de şef al statului din mediator în jucător activ şi cointeresat de bătăliile politice în stat. Simpla specificare a unor prevederi care, spre exemplu, ar prescrie imposibilitatea şefului statului de a fi membru de partid, nu rezolvă problema medierii. O astfel de prevede nu exclude ambiţiile politice personale ale preşedintelui şi eventualul trecut politic, care, corelate cu aceleaşi atribuţii de putere executivă, oricum plasează figura preşedintelui în persoană cointeresată. Exemplul României, în acest sens, este unul foarte concludent prin faptul că, deşi Traian Băsescu şi-a suspendat calitatea de membru PD, aceasta nu a făcut din şeful statului un mediator între puteri sau partide politice.
Forma de guvernământ care cel mai bine exprimă în practică rolul mediator al preşedintelui în stat este republica parlamentară. Această formă de construcţie statală, concentrând practic exclusiv puterea executivă în mânile Guvernului, plasează instituţia Preşedintelui în afara puterii executive, restrâng astfel semnificativ atribuţiile lui spre o funcţie, la prima vedere, mai mult onorifică. Mecanismul republicilor parlamentare de distribuire a competenţelor între instituţiile statului diminuează vizibil posibilitatea preşedintelui de a fi un jucător activ în interese politice restrânse, dar, totodată oferă mecanisme reale pentru ca şeful statului să devină eminamente un mediator şi garant al Constituţiei în afara oricăror interese politicianiste.
Principalele atribuţii pe care trebuie să le îndeplinească Preşedintele în afara intereselor politicianiste
Garant al Constituţiei
Una dintre principalele funcţii pe care trebuie să le îndeplinească preşedintele este garantarea respectării Constituţiei de către exponenţii puterii executive şi legislative. În acest sens, preşedintele are la dispoziţie prerogative ce ţin de posibilitatea: suspendării actelor Guvernului, care sunt susceptibile de a contraveni legislaţiei, până la adoptarea unei hotărârii definitive a Curţii Constituţionale; sesizării Curţii Constituţionale privind controlul constituţionalităţii legilor adoptate de către Parlament sau pentru interpretarea Constituţiei. Totodată, este important de menţionat că instrumentele juridice de care dispune preşedintele în acest caz nu se constituie într-un drept de veto al Preşedintelui asupra procedurii de adoptare a legilor şi actelor normative de către Parlament şi Guvern, întrucât Curtea Constituţională este instituţia care se pronunţă în ultimă instanţă pe marginea acestor probleme, ci reprezintă un mecanism de echilibrare a puterilor în stat şi de contrabalansare a eventualelor abuzuri din partea Guvernului sau Parlamentului.
Mediator
Rolul de mediator al preşedintelui este cel mai bine pus în evidenţă de următoarele mecanisme juridice: posibilitatea de a adresa mesaje Parlamentului, posibilitatea de a consulta Guvernul, consultarea fracţiunilor parlamentare în vederea nominalizării unui candidat la funcţia de Prim-ministru sau în vederea dizolvării Parlamentului.
În acest context, consultarea fracţiunilor parlamentare, în vederea nominalizării unui candidat la funcţia de Prim-ministru, trebuie să fie exclusiv un mecanism de mediere menit să contribuie, după caz, la consolidarea unei coaliţii parlamentare. Aceasta înseamnă că preşedintele nu poate să propună o candidatură în afara voinţei coaliţiei parlamentare.
În momentul de faţă, Constituţia Republicii Moldova prevede doar obligaţia de a consulta fracţiunile parlamentare, dar nu şi obligaţia de a ţine cont de voinţa majorităţii parlamentare. Această prevedere, plusată de posibilitatea Preşedintelui de a dizolva Parlamentul dacă nu acceptă votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 45 de zile de la prima solicitare, creează o situaţie în care, sub pericolul dizolvării, Legislativul poate accepta un Prim-ministru impus de Preşedinte. Astfel, se ajunge la o situaţie, când deşi Parlamentul votează un Prim-ministru impus de Preşedinte, responsabilitatea actului guvernării cade totuşi pe umerii Parlamentului şi nu a Preşedintelui. Prin urmare, Legislativul este responsabil pentru activitatea Guvernului care, însă, nu este expresia voinţei unei majorităţi parlamentare, ci a voinţei Preşedintelui. Un astfel de Guvern, care nu are în spate o majoritate parlamentară, este un Guvern slab şi vulnerabil, întrucât o guvernare eficientă se bazează pe necesitatea trecerii prin Parlament a pachetelor legislative necesare asigurării unui cadru legal adecvat de activitate, respectiv pe o majoritate parlamentară. Logica răspunderii politice dictează necesitatea unei stipulări exprese a faptului că nominalizarea candidaturii pentru funcţia de Prim-ministru nu poate să iasă în afara voinţei majorităţii parlamentare. Mai mult ca atît, în cazul în care Preşedinte este ales de către Parlament şi nu de popor, normalitatea unei astfel de prevederi este dictată şi de necesitatea legitimării populare a Guvernului, legitimitate transferată Guvernului prin votul de încrede acordat de parlamentari, care sunt aleşii poporului, şi nu de preşedinte.
Depăşirea blocajelor instituţionale
O latură importantă a mecanismelor de consultare este nu doar medierea conflictelor, ci şi depăşirea blocajelor instituţionale între puteri. În cazul imposibilităţii formării Guvernului timp de 45 de zile sau al blocării procedurii de adoptare a legilor timp de 3 luni, Preşedintele după consultarea fracţiunilor parlamentare poate dispune dizolvarea Parlamentului. În astfel de situaţii, pe de o parte, consultarea fracţiunilor oferă şansa găsirii unei soluţii de compromis în depăşirea crizelor, iar pe de altă parte, posibilitatea dizolvării oferă mecanismul de ieşire din criză în cazul imposibilităţii compromisului. Aceste atribuţii vin drept o consecinţă firească a necesităţii asigurării unei guvernări eficiente, bazate pe activitatea unui Guvern stabil şi funcţional, sprijinit de un proces legislativ continuu. De altfel, lipsa acestor condiţii poate uşor duce la instaurarea unei anarhii guvernamentale şi generarea unor crize social-politice la nivelul întregii societăţi.
Promulgarea legilor
Promulgarea legilor este unul dintre cele mai efective mecanisme de control al eficienţei şi legalităţii legilor adoptate. Prin intermediul acestui mecanism, Preşedintele are posibilitatea, în cazul unor obiecţii asupra vreunei legi, de a o întoarce spre reexaminare Parlamentului şi de a atrage atenţia asupra prevederilor problematice. În acest caz, de asemenea, este important ca acest drept să nu se constituie într-un drept de veto, astfel menţinerea poziţiei Legislativului cu aceeaşi majoritate de voturi impune obligaţia Preşedintelui de a promulga legea.
Este corect să menţionăm, totuşi, că în republicile prezidenţiale acest mecanism se poate constitui de facto şi într-un drept de veto. Iar acest lucru se manifestă prin faptul că, pentru depăşirea de către Parlament a refuzului Preşedintelui de a promulga o lege, este necesară nu majoritatea, ca în cazul adoptării legilor, ci 2/3 din numărul deputaţilor. Această situaţie, însă, creează dezechilibre şi plasează Parlamentul într-o ipostază vulnerabilă în cadrul procesului legislativ, fiind practic obligat, în cazul lipsei unei majorităţi constituţionale, fie să legifereze voinţa Preşedintelui, fie să abandoneze proiectul dat. Această normă corelată cu practica democratică, care spune că majorităţile constituţionale în Parlament se configurează destul de rar, oferă Preşedintelui de facto posibilitatea blocării procesului legislativ. În timp ce esenţa mecanismului promulgării legilor trebuie să se manifeste ca un mecanism de echilibrare a puterii legislative şi atenţionare asupra lacunelor legislative, dar nu ca un mecanism de supunere practică a puterii legislative şi de impunere a voinţei unei singure persoane.
De altfel, toate mecanismele expuse mai sus sunt instrumente menite să atenţioneze asupra normalităţii şi stabilităţii proceselor publice, să asigure un echilibru între puteri, şi nu trebuie înţelese în sensul unor atribuţii care ar poziţiona Preşedintele în poziţie privilegiată în raport cu Guvernul şi Parlamentul. În contextul celor expuse, modelul republicilor parlamentare, unde preşedintele este plasat în afara puterii executive, asigură cel mai bine utilizarea acestor mecanisme în favoarea interesului public şi nu doar a unor interese de grup. Nu prerogativele specifice puterii executive fac din şeful statului un preşedinte al tuturor, ci cele care îi asigură posibilitatea de a se plasa ca un arbitru echidistant în relaţiile cu alte instituţii publice.
Este evident că, în ceea ce priveşte rolul preşedintelui în stat, fiecare formă modernă de guvernământ prezintă avantaje şi dezavantaje. Totul variază în dependenţă de ce se doreşte de la un preşedinte: să fie un jucător activ şi puternic, responsabil direct de puterea executivă şi deseori generator de crize politice, sau, să fie un mediator, o persoană menită să echilibreze puterile în stat şi să gestioneze echidistant crizele politice. Aici, republicile prezidenţiale cel mai bine caracterizează prima accepţie, cele parlamentare sunt specifice celei de-a doua, în timp ce cele semi-prezidenţiale, deşi încearcă să îmbine elemente din ambele, în practică nu fac din preşedinte nici un jucător eminamente puternic, nici un mediator.
‹ înapoi la Ultimele Ştiri |
sus ▲
![[Valid RSS]](/v2_files/img/valid-rss.png "Validate my RSS feed"){kind=small}