Zilele trecute un lider al comunităţii ruse din Republica Moldova şi-a anunţat candidatura la funcţia de primar general al Capitalei. Şi, cum îi place să facă declaraţii extravagante pentru a epata, de data aceasta a spus că, dacă va fi ales primar, va învăţa „limba moldovenească".

La prima vedere nu e nimic nou în această afirmaţie şi nu ar merita să fie comentată. Atâţia reprezentanţi ai comunităţii rusolingve au promis acest lucru, dar foarte puţini l-au onorat.

Unul dintre puţinele exemple pozitive este Valentin Crâlov. În ceea ce-l priveşte însă pe Valeri Klimenko, spusele lui mi-au amintit de o glumă de-a lui Gheorghe Urschi, de prin 1990. Umoristul spunea că soluţia cea mai bună ca moldovenii să se îmbogăţească e să devină toţi, pe rând, deputaţi!

Cam aşa e şi cu promisiunea lui Klimenko, din care reiese că doar după ce ruşii vor obţine funcţii de conducere - de preferinţă toate - numai atunci ne vor învăţa limba! Asta e ca şi cum moldovenii care pleacă în Italia sau Franţa le-ar pune condiţii celor de acolo: vreţi să vă învăţăm limba, daţi-ne funcţii de conducere şi o însuşim cât aţi clipi din ochi!

Dar să revenim la „oile noastre". Cei mai mulţi rusofoni nici nu s-au încumetat să admită că vor învăţă limba română. Asta pentru că nu au depăşit un complex psihologic al „fratelui mai mare", al „eliberatorilor", cărora moldovenii români locali ar trebui, după logica lor, să le fie veşnic recunoscători. Cu alte cuvinte, e vorba de o atitudine de tip colonial, imperialist, care trădează o relaţie imaginată de reprezentanţi ai metropolei în raport cu populaţia „indigenă".

Această atitudine a fost alimentată în timpul URSS de dominaţia rusofonilor în zona urbană, ceea ce le dădea aere de orăşeni superiori locuitorilor de la sate, care erau în mare parte etnici români. Altfel spus, statutul urban al acestora era dublat de afilierea lor etnică.

Moldovenii din sate arareori puteau să se aşeze la Chişinău şi alte oraşe, de regulă, doar pentru studii, de preferinţă, agricole - ca să revină după asta în sat - sau tehnice, ca să fie trimişi ulterior la diferite şantiere din Rusia, Ucraina, Kazahstan. Iar în locul lor erau aduşi muncitori, de regulă ruşi sau ucraineni, din toate colţurile „măreţei Uniuni", care primeau apartamente în timp record, de un an-doi, în timp ce moldovenii trăiau în cămine 3-4 cincinale la rând.

Mulţi dintre cei care vorbesc rusa la noi îşi spun ruşi, dar, de regulă, ei sunt ruşi numai în mintea lor, deoarece cei din Rusia îi văd ca moldoveni rusificaţi. Din păcate, mulţi dintre purtătorii limbii ruse de la noi nu au înţeles un lucru elementar - dacă vor să fie respectaţi, trebuie să arate respect faţă de alţii, faţă de majoritatea etno-lingvistică a acestei ţări de adopţie. Iar cea mai vizibilă şi convingătoare formă de respect, dar şi o dovadă că înţeleg unde trăiesc, deci sunt cu picioarele pe pământ, este să înveţe limba română.

O limbă frumoasă şi melodioasă, care se vorbeşte mult mai corect acum decât în perioada sovietică, când limba română era strangulată şi intoxicată de împrumuturi forţate din limba rusă. Cei care o vorbeau cel mai stâlcit erau promovaţi în funcţii de miniştri şi de conducători de ranguri diferite.

Majoritatea ruşilor şi minorităţile rusificate nu vorbeau româna tocmai pentru că era „stâlcită", dar tot ei şi puterea sovietică determinaseră acest fenomen. Logica era următoarea: moldovenii trebuiau să vorbească o limbă cât mai schimonosită, lipsită de graţie şi savoare, acest lucru încurajându-i să abandoneze limba lor şi să adopte în locul ei rusa, astfel asociindu-se în timp cu interesele ruşilor, ale comunităţii rusofone, în detrimentul naţiunii din care proveneau.

O altă urmare a acestei logici promovate insistent era că astfel rusofonii se justificau de ce nu învaţă româna, numită atunci „moldovenească". Cum aşa? Să înveţe ei o limbă impură, stâlcită şi degradată?

Acum, după 20 de ani de la colapsul URSS, ei nu au nici măcar această scuză. Însuşirea limbii române de către minoritari ar fi un test elementar de loialitate faţă de această ţară, dar şi o şansă în plus de a-şi extinde, cel puţin, orizontul de gândire şi cunoaştere.

Un exemplu de urmat pentru rusolingvi este Grigore Alhazov, moldoveanul care a fost ales în două rânduri în acest an cel mai bun jucător al cazinoului intelectual de la Moscova „Ce? Unde? Când?", care, pe lângă rusa maternă, cunoaşte la perfecţie şi limba română.