Nici-nici

Nici-nici

adăugat 06 mai 2009, 17:00, la Opinii / Editoriale

În toamna anului 1916, după câteva luni de la intrarea României în război, situaţia devenise dramatică. Ofensiva curajoasă din Transilvania s-a transformat în retragere fără glorie, germanii şi bulgarii intraseră în ţară ocupând repede şi capitala.

Fără arme, cu cel mai mic număr de gloanţe şi de mitraliere pe regiment, cu doar 23 de avioane care nu depăşeau 80 km/oră şi, mai ales, cu 230.000 de militari răpuşi, răniţi şi prizonieri de război, în doar câteva luni, cu Regele, curtea şi cu Guvernul care se retrag în băjenie la Iaşi, România era în faţa unei tragedii fără ieşire. Statul amputat şi invalid este obligat să semneze păcile ruşinoase de la Buftea şi Bucureşti, prin care Regatul îşi pierdea poate o treime din teritoriu, bogăţii şi întreaga suveranitate până în 1919.

Dar dacă norocul încetase definitiv să ne mai surâdă, am avut în schimb politicieni serioşi şi chiar vizionari, diplomaţi profesionişti şi respectaţi în exterior, un Rege demn.

În sfârşit, şi un strateg clarvăzător în persoana lui Ionel Brătianu. Acesta formează în prima parte a războiului un guvern de uniune naţională, pentru strângerea rândurilor în faţa duşmanului. Când avântului de pe frontul din Transilvania îi ia locul descurajarea, următorul prim-ministru numit de ei este generalul Averescu, foarte popular printre soldaţi. În timpul epidemiei bolşevice, cu o armată decimată şi dezabuzată, capii statului propun modificarea Constituţiei, pentru exproprieri de moşii, şi votul universal, în favoarea ţăranilor şi a soldaţilor. Schimbările s-au făcut rapid şi urmau să intre în vigoare după război. Mesajul era clar şi pe înţelesul tuturor: luptaţi, nu vă daţi bătuţi, nu vă lăsaţi momiţi de delirul bolşevic, pentru că, după război, veţi avea şi pământ, şi putere! Dar atunci nu se vedea decât tunelul de la capătul micilor licăriri.

Când germanii ocupă Bucureştiul, Regele îl numeşte în fruntea Guvernului pe Alexandru Marghiloman, conservator, serios, germanofon şi germanofil. Pro-atantiştii erau la Iaşi, iar progermanii făceau politică de consolare la Bucureşti. Ferdinand refuză să semneze acordurile de pace umilitoare cu germanii, chiar dacă ele intră oricum în vigoare. Gestul conducătorului (de a nu promulga!), oricât de simbolic, contează pentru moralul unui popor, în momente vitrege. Când frontul ia o nouă întorsătură şi francezii conduşi de generalul Berthlot (Burtălău, cum îl alintau sătenii din regiunea Hunedoara, unde statul i-a făcut mai târziu cadou un conac, azi abandonat şi mizerabil) intră prin sud în fruntea învingătorilor, iar Regele şi Guvernul iau drumul Bucureştiului, în fruntea Guvernului este pus generalul Coandă: un comandant popular în tabăra profranceză. În doar doi ani şi jumătate, statul învins a găsit în clasa politică şi popor resurse de rezistenţă, pe câmpul de luptă, în cancelariile aliaţilor şi ocupanţilor, la Iaşi, Bucureşti şi Versailles. Într-un cuvânt, forme de patriotism suplu, calibrat la nevoi, care au transformat înfrângerea într-o victorie.

Sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial ne oferă un model asemănător de acţiune colectivă responsabilă, chiar dacă într-un climat intern şi internaţional diferit, în care actorii, aliaţii şi cauzele s-au inversat. Am rămas însă Regele, politicieni, generali şi diplomaţi performanţi. După Stalingrad, când Germania lui Hitler începe să piardă războiul, Antonescu autorizează negocieri cu aliaţii la Stockholm, Ankara şi Cairo. Politica antievreiască îşi pierde din cruzime şi din intensitate. Şefii partidelor istorice, plus social-democraţii şi comuniştii, alături de Rege, duc la capăt schimbarea alianţei cu Germania. Deşi soarta României, după 1945, avea să fie alta decât după 1919, pierderile n-au fost atât de mari cât ar fi putut fi. Oraşele româneşti au rămas în picioare, vistieria şi avuţia ţării la fel. Au avut apoi grijă să le împuţineze mai mult sovieticii decât germanii! Fără Basarabia şi Bucovina de Nord, România şi-a câştigat pe câmpul de luptă şi prin eforturile unor politicieni inclusiv comunişti Transilvania de Nord, fără să piardă Dobrogea. Comunismul devenise oricum inevitabil, prin prezenţa armatelor sovietice în estul Europei şi, mai ales, acceptarea stării de fapt de către aliaţii occidentali.

1964. Paradigma se schimbă din nou. Comuniştii prosovietici sunt obligaţi să le cedeze locul comuniştilor naţionali, fără ca acest curs să fie rezultatul natural al istoriei. Între 1965 şi 1978, regimul Ceauşescu reuşeşte să creeze, în condiţiile date, un comunism mai deschis spre Occident, spre istoria naţională şi, chiar dacă de-abia în al treilea rând, în favoarea oamenilor decât în alte state comuniste pironite sub tutela Moscovei. Minutele de glorie ale lui Ceauşescu, în mai 1968, alături de De Gaulle la Craiova, în august 1968, când condamna invazia Cehoslsovaciei, în august 1969, când îl primeşte în triumf pe primul preşedinte american în estul Europei, au rămas la fel de valabile în ordinea gesticulaţiei patriotice posibile, precum alienarea şi suferinţele românilor din ultimul deceniu de comunism, în ordinea eşecurilor falsului mântuitor.

Aceste trei secvenţe, 1916-1918, 1944-1947, 1964-1978, fac parte din epoci diferite, cu oameni, idealuri morale şi convingeri diferite, în Românii mai mari sau mai mici, mai bogate sau mai sărace, cu oameni mai mulţumiţi sau mai oropsiţi. Au însă în comun un "drive", o energie de angajare oportună în depăşirea impasului şi, uneori, a fatalităţii.

Săptămâna trecută, între Bucureşti şi Bruxelles, via Londra, ministrul de Externe Diaconescu a renunţat la solicitarea României adresată UE, de acordare a cetăţeniei române locuitorilor Rep. Moldova şi de suspendare a acordului de cooperare dintre Uniunea Europeană şi regimul comunist de la Chişinău. Poate pretenţiile Bucureştiului erau maximaliste şi, deci, inacceptabile pentru Bruxelles. Problema este că diplomaţia românească nu are soluţii în jocul încordat cu Chişinăul, după ce România a încasat afronturi după afronturi din partea lui Voronin. Problema este că nici americanii, nici europenii nu sunt convinşi că Bucureştiul are mai multă dreptate decât Chişinăul, că Băsescu e un cu totul alt gen de politician decât Voronin.

Problema este că, deşi intraţi în, teoretic, cea mai sigură şi prosperă comunitate de state din istorie, România a rămas o ţară periferică, cu dificultăţi interne şi externe cronice, cu o clasă politică divizată şi mediocră, slab reactivă şi deloc ingenios proactivă. Relaţiile cu vecinii nu sunt doar proaste, ci şi inexistente, de la Rusia şi Ucraina până la Ungaria sau Bulgaria. Stăm bine cu americanii şi cu vest-europenii, dar nu mai bine decât Polonia sau Bulgaria. În săptămâna când răspunsurile noastre neoperative la ofensele ostentative ale regimului Voronin se pierdeau pe drum, Polonia scutului american a semnat un acord militar cu Rusia, iar Bulgaria - unul economic, de zeci de miliarde de dolari, tot cu Rusia. Ungaria, lovită rău de criză, şi-a schimbat la timp şi fără alegeri primul-ministru, are mai multe autostrăzi, cetăţeni mulţumiţi şi turişti străini decât România, o ţară de două ori mai mare şi, eventual, mai atrăgătoare, cu munţi, mare şi chiar cu unguri!

S-a întâmplat şi se întâmplă ceva ciudat în ultimii ani. Deşi plasaţi în tabăra cea bună, rezistenţa, profesionalismul şi inventivitatea elitelor româneşti sunt în pierdere de viteză. Unde şi a cui este vina?

P.P. Carp, după victoria din Primul Război Mondial, spunea: avem atâta noroc încât nu mai avem nevoie de politicieni. Se înşela. Când am avut politicieni valabili am avut şi noroc, chiar atunci când norocul le-a depăşit meritele. Acum, norocul ne-ar surâde, dar politicienii îi răspund strâmbându-se dintre oi, în fum de mititei!

Autor: Emil Hurezeanu
Sursa: www.cotidianul.ro