Interviu cu Nicolae Mătcaş, savant, scriitor, profesor universitar, Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti şi al Universităţii „A. I. Cuza” din Iaşi, ex-ministru al Educaţiei din R. Moldova

- Stimate dle Nicolae Mătcaş, după victoria agrarienilor în alegerile parlamentare din 1994, nu vi s-a permis să activaţi în învăţământul universitar. Era un moment de răscruce în biografia Dvs., eraţi şomer, rămăseseţi pe drumuri. Cât de mare e diferenţa între situaţia Dvs. de atunci şi cea de acum?

Ce să vă spun? Diferenţa e considerabilă. Atunci eram şomer, acum sunt la odihnă binemeritată. Atunci trebuia să-mi întreţin familia şi mi-am căutat de lucru şi, slavă Domnului, România mi-a întins o mână de ajutor. Domnul ministru al Educaţiei de atunci, Liviu Maior, mi-a propus să-i devin consilier domniei sale, dar fiindcă am plecat la Bucureşti mai târziu, am lucrat în calitate de expert superior la Direcţia relaţii cu românii din afara ţării, actualmente Direcţia relaţii internaţionale şi integrare europeană din cadrul Ministerului Educaţiei al României. În prezent, am venit în Republica Moldova, bucuros că în sfârşit a căzut gardul de sârmă ghimpată de la Prut, gard care trecea şi prin sufletele noastre. Căderea sârmei ghimpate de pe Prut ar fi fost o mare bucurie şi pentru regretatul nostru Grigore Vieru, care de asemenea simţea foarte acut durerea sârmei ghimpate.

În stânga Prutului am găsit acum la conducere o Alianţă pentru Integrare Europeană, care promite să-şi unească forţele, să reia ceea nu am reuşit noi să facem pe parcursul celor patru ani de guvernare (1990-1994), în speţă în domeniul învăţământului, şi să se apropie cu fapte reale de Europa. România şi aici i-a întins o mână de ajutor: preşedintele Traian Băsescu a spus în repetate rânduri că România este cea care îi va acroda Republicii Moldova ajutor, în sensul consultării legilor, documentaţiei, realizării strictului necesar pentru a putea candida la statutul de viitor membru al casei noastre comune – Uniunea Europeană. Vreau ca în AIE să existe o coeziune sigură şi situaţia alianţei să nu corespundă celor relatate de adversarul său, partidul comuniştilor, şi nici celor dibuite de unii ziarişti care încearcă să trezească o zâzanie între membrii celor patru partide principale. Cred că în situaţii de acestea interesul personal trebuie lăsat în urmă şi trebuie pus înaintea fiecărui membru al AIE interesul comun, iar interesul nostru comun este prosperarea ţării, aspiraţia noastră către UE. Calea noastră spre UE trece prin România în toate domeniile, începând cu învăţământul, sănătatea şi terminând cu drumurile concrete spre Europa. Prin urmare, trebuie să schimbăm imediat ecartamentul.

- Chiar credeţi că poate fi schimbat ecartamentul spre Uniunea Europeană? Vor fi schimbate vreodată şinele de cale ferată de la noi, încât distanţa dintre ele să fie aceeaşi ca în Europa?

Vreau să cred, şi dumneavoastră trebuie să credeţi lucrul acesta! De atâta amar de vreme ne zbatem, ar fi păcat să revenim la situaţia din 2001-2002. Dorinţă să fie, că pot fi schimbate şinele căii ferate oricând, la propriu. Nu vorbesc de ecartament doar la figurat.

- Cât de des călătoriţi de la Bucureşti la Chişinău, şi invers? Ce mijloace de transport preferaţi?

Vreţi să mi se pună vreo bombă cu efect întârziat? Glumesc. Circul cu transportul în comun, acum există multe autocare, microbuze etc. Slavă Domnului, a fost reluat circuitul cu patria-mamă. Am fost la Chişinău şi în februarie, în martie şi acum, în luna mai – în ultimul timp vin mai des pe-acasă.

- În momentul de faţă, acordaţi prioritate activităţii ştiinţifice, de cercetare, sau literaturii, poeziei?

Toate aceste domenii îmi sunt dragi. Parcă poţi spune că ţii mai mult la un copil din familie, sau la altul? Mă bucur că mi-a apărut recent volumul „Calvarul limbii române în Basarabia” – o antologie de lucrări mai vechi şi mai noi în care scriu despre lupta noastră pentru limba română, împreună cu regretatul Ion Dumeniuk, de la 1988, 1989, apoi despre realităţi lingvistice de la 1994 încoace, când trebuia să luptăm iarăşi pe baricade cu tot felul de mankurţi şi denigratori ai istoriei, limbii, culturii noastre adevărate, gen Moldovanu, Stati. Acum văd că în ziarul „Moldova suverană” publică alţi denigratori, precum Conţiu, Gherasim Ghidirim etc.

Care este, în opinia Dvs., problema cea mai gravă din viaţa noastră politică?

Trebuie să fim vigilenţi. Degeaba ne pare că l-am apucat pe Dumnezeu de picior. Partidele din AIE au câştigat alegerile, cu preţul vieţii tinerilor ucişi la 7 aprilie. Însă, din păcate, aceste partide nu au grijă să-şi dezvolte structurile în teritoriu, nu au grijă să-i iniţieze pe alegători, să le arate lumina dreaptă a adevărului. Doar în preajma alegerilor politicienii sunt activi, îi vezi pe la toate adunările, însoţiţi de artişti, iar în perioada dintre alegeri se cred veşnici la putere. Să nu credeţi că democraţia a învins definitiv, să nu credeţi că din umbră nu se unelteşte contra noastră.

Când aţi scris versurile „Eu limba mea română nu mi-o vând,/ Chiar dacă-ar fi şi limba să mi-o ia./ Eu neamul, pătimitul, nu mi-l vând./ Credinţa mea română nu mi-o vând!”?

Aceste versuri sunt scrise din durere. Am consacrat o poezie prietenului meu Ion Dumeniuk, care s-a stins în ziua înmormântării Doinei şi a lui Ion Aldea-Teodorovici, în 1992. Am scris şi versuri în care îmi exprim indignarea, revolta contra vânzătorilor de neam şi de ţară. Nu pot înţelege cum nişte confraţi de-ai mei, cu care respiram acelaşi aer, cu care am învăţat la aceeaşi facultate – Vasile Stati sau Valeriu Senic, au putut să-şi trădeze limba, neamul. Ei cunoşteau foarte bine limba şi literatura română, sunt români în suflet, dar se opun limbii române, din interese meschine, politicianiste.

- Cum vă pare limba română care se vorbeşte astăzi pe străzile Chişinăului?

La ora actuală, în Chişinău se vorbeşte mai mult limba română decât altădată. Se vorbeşte româneşte fără teamă – acesta e un fapt care bucură. Mai ales tineretul vorbeşte româneşte, doar că de multe ori aud o limbă română infectă, înţesată cu rusisme. Mă miră că tinerii noştri basarabeni, deşi absolvesc liceul, nu pot scăpa de accent şi nu se pot dispensa de cuvinte ruseşti. În general noi, basarabenii, nu suntem învăţaţi să deschidem gura, să rostim vocalele şi consoanele clar, în plinătatea lor, numaidecât le rostim printre dinţi. Şi la Bucureşti, şi la Cluj, şi la Oradea îl recunoşti pe un basarabean prin faptul că nu vrea să rostească cuvintele aşa cum trebuie rostite.

- Aţi încurajat şi i-aţi ajutat pe foarte mulţi tineri basarabeni să meargă la studii în România. Care sunt efectele plecării tinerilor noştri la studii pe malul drept al Prutului?

Trebuiau încurajaţi să şi revină în Basarabia după absolvirea facultăţilor din România. Aici însă nu li se ofereau locuri de muncă, vechiul regim nu-i primea cu bucurie, ci cu ostilitate. Dacă măcar de-acum înainte am ţine cont de acea armată de tineri care au terminat instituţii de învăţământ în România, dacă am şti să-i plasăm în câmpul muncii, cu salarii decente bineînţeles, situaţia s-ar schimba brusc spre bine.

- Cum e primăvara în care aţi împlinit 70 de ani?

Extraordinar de frumoasă! Cu prilejul aniversării am fost în satul meu natal, la Crihana Veche. De-a lungul întregului traseu am văzut o iarbă nemaipomenit de verde, neatinsă de razele soarelui de august. Am văzut peste tot liliac şi pomi înfloriţi, iar satul meu rămâne cel mai frumos loc din lume. Eu nu-mi simt anii, mă mir că s-au adunat deja atâţia, eu continuu să mă bucur de viaţă şi de miracolul artei, al primăverii, al limbii române.